Obama amână războiul cu Siria, spre nemulţumirea complexului industrial militar american

Preşedintele şi-a argumentat decizia prin dorinţa de a cere acordul Congresului – organul legislativ al Statelor Unite, care este reprezentantul poporului, aşa cum prevede Constituţia. Criticii argumentează că orice amânare este doar un semn de slăbiciune care îi va dezamăgi pe aliaţi şi îmboldi pe inamici. Obama a argumentat în discursul său de sâmbătă după-amiază că o amânare nu înseamnă o renunţare la pedepsirea preşedintelui sirian Bashar al-Assad, forţele armate americane fiind poziţionate şi actualizându-şi ţintele în permanenţă. Criticii săi susţin însă că regimul lui Assad va avea timp să-şi întărească apărarea şi să ascundă armele. Nu în ultimul rând, şi decizia Parlamentului britanic de vineri, de a nu permite trupelor britanice să ia parte la conflict, pare să fi cântărit în răzgândirea lui Obama.

„Este poate cea mai proastă decizie pe care o putea lua. După ce a vorbit de «linia roşie» pe care Assad nu are voie să o treacă, în acest moment o acţiune militară nu mai poate fi evitată”, a declarat John Bolton fostul amabasador la ONU şi unul dintre criticii fervenţi ai lui Obama. Republicanii John McCain şi Lindsey Graham, doi dintre cei mai duri adepţi ai războiului l-au avertizat pe preşedinte că nu vor fi mulţumiţi dacă acţiunea militară împotriva Siriei va fi una limitată.

Dar au existat şi reacţii pozitive la anunţul lui Obama, atât în tabăra democrată, cât şi în cea republicană. „Administraţia va trebui să explice cum sunt afectate interesele americane” de acţiunile regimului sirian, a declarat Alan Grayson, deputat de Florida al Partidului Democrat . „N-am auzit nicio explicaţie în acest sens, cred că singurii care doresc intervenţia militară sunt reprezentanţii complexului industrial militar”, a adăugat el.

Complexul industrial militar american este un termen care caracterizează industria de armament şi tentaculele sale care ajung în forţele armate, Congres, lobby şi chiar formatorii de opinie. Pe lângă ocazia de a-şi testa forţele armate în situaţii reale de luptă, orice intervenţie militară americană înseamnă zeci de miliarde de dolari care se scurg în bugetul industriei de armament şi în conturile miliardelor de furnizori privaţi de tehnică militară, consultanţă şi sprijin logistic. Pentru aceşti furnizori, orice nouă implicare militară în lume înseamnă mai multe contracte.

Toate intervenţiile militare majore ale Statelor Unite din ultimii 20 de ani au urmat acelaşi model: o criză internă cu victime umane, care trebuie neutralizată înainte de a se extinde. Cancerul trebuie oprit, dictatorul trebuie pedepsit. Fie că a fost vorba de bombardarea Serbiei, motivată de epurarea etnică a albanezilor din Kosovo de forţele lui Slobodan Miloşevici, de războiul din Irak, motivat de armele de distrugere în masă care s-au dovedit inexistente, sau de războiul din Afganistan, motivat de războiul împotriva terorismului, toate au avut un pretext care, dacă a existat cu adevărat la un moment dat, acţiunea militară americană care a urmat a fost disproporţionată ca intensitate şi durată şi nu lipsită de „victime colaterale” printre civili.

Şase nave de război, dintre care cinci dotate cu rachete Tomahawk, şi o navă amfibie cu 2.200 de infanterişti au fost poziţionate de acum câteva săptămâni în Marea Mediterană în anticiparea atacului asupra Siriei, deşi încă de la începutul crizei din Siria a fost exclusă absolut posibilitatea unei descinderi cu trupe pe teren. Imagini cu victimele atacului chimic din Siria au fost difuzate la nesfârşit în programele de ştiri în fiecare seară, în ultima săptămână, deşi spaţiul alocat evenimentelor externe la posturile de televiziune americane este de obicei nesemnificativ. Iar alocuţiunea lui John Kerry de condamnare a lui Assad a depăşit în patos discursul lui Colin Powell de la Naţiunile Unite despre armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, care a precedat atacarea Irakului.

Decizia lui Obama de a cere aprobarea Congresului este una extraordinară, iar dacă teoria influenţei complexului militar industrial se confirmă, atunci Obama ar putea fi primul preşedinte în ultimii 20 de ani care nu se lasă „impresionat” uşor. Fie că este cu adevărat informat şi a realizat perspectiva clară a posibilelor complicaţii pe care o nouă implicare militară în Orientul Mijlociu le-ar avea, fie că îşi calculează doar precis mişcările, urmând teoria jocului în toţi paşii pe care îi urmează, Obama pare să stea pe propriile lui picioare. Una dintre caracteristicile preşedinţiei lui încă din campania electorală dinaintea primul mandat, este aceea că a fost înconjurat de echipe puternice de consilieri şi măsurători de opinie care i-au calculat exact sprijinul, şansele şi mişcările, în toţi paşii pe care i-a urmat. Fie că a fost vorba de Legea Sănătăţii, de decizia retragerii din Irak şi Afganistan sau de legalizarea căsătoriilor gay şi relaţiilor deschise în armată, care deşi nu i se poate atribui direct este legată de administraţia sa – deciziile majore luate sub Obama au fost validate de sprijinul popular, în pofida criticilor iniţiale. Altele, precum închiderea centrului de detenţie de la Guantanamo sau asasinatele de suspecţi terorişti, rămân încă în dezbaterea publică.

Maşina militară o dată pusă în funcţiune este greu de oprit şi pe aceasta mizează promotorii războiului. Chiar şi cu preşedintele neconvins, este uşor de găsit un pretext pentru declanşarea bombardamentelor, iar lui Obama, cu toată autoritatea poziţiei pe care o are, s-ar putea să-i fie greu să evite cursul războiului. Corespondentul Fox News de la Departamentul de Stat prezenta, sâmbătă, ca „sigură” o acţiune împotriva regimului sirian, chiar şi în cazul în care Congresul va respinge intervenţia militară. Analize semantice se fac pe formularea din discursul preşedintelui: „Am decis că Statele Unite trebuie să întreprindă o acţiune militară” asupra regimului sirian. Este de anticipat că în săptămâna următoare se va da o adevărată luptă în culisele scenei politice, bazată pe justificări şi formulări, pentru ca rezoluţia propusă Congresului să poată obţine sprijinul necesar. Rămâne de văzut dacă decizia lui Obama de a nu acţiona militar precipitat va slăbi imaginea Americii în lume sau o va întări, atât pe plan intern cât şi extern. De asemenea este de urmărit cum reacţiile interne şi internaţionale din următoarele zile vor influenţa atitudinea Congresului.

Cu o opinie publică americană care se opune majoritar implicării Statelor Unite într-un război, cu un sprijin internaţional redus şi cu opoziţia Chinei şi a Rusiei, Obama se pare că a preferat, cel puţin pe moment, soluţia cea mai înţeleaptă. „A acţiona corect înseamnă a acţiona cu tărie”, şi-a argumentat el poziţia. Săptămâna viitoare, preşedintele american va merge la Sankt-Petersburg la summitul G20, iar Congresul va reveni din vacanţă peste încă o săptămână, aşa că votul cu privire la atacarea Siriei ar putea avea loc la o data apropiată de 11 septembrie, aniversarea atentatelor teroriste de la World Trade Center. Dacă adăugăm şi reuniunea Adunării Generale a ONU care are lor tradiţional în a doua jumătate a lunii, se anunţă un septembrie încărcat.