Obsesia Guvernului de a da tuturor energie ieftină riscă să bage furnizorii în groapă definitiv. Va plăti statul miliardele de euro datorate sau vom avea o naționalizare extinsă? Și cine plătește, în final ANALIZĂ

După cum foarte bine știm, cea mai mare parte a consumatorilor de energie electrică vor beneficia de o schemă, în esență destul de simplă pentru ei, de reducere a facturilor, de la 1 aprilie vreme de un an. Indiferent de costul de achiziție al energiei electrice din piață, care a crescut enorm în ultimul an și jumătate, marea majoritate a clienților vor avea prețuri plafonate. Casnicii care consumă sub 100 kWh vor plăti, în total, cel mult 0,68 lei/kWh, iar cei care consumă între 100 și 300 kWh 0,80 lei/kWh. Peste acest consum nu există plafon de preț pentru casnici. Consumatorii comerciali, cu excepția celor foarte mari, vor plăti și ei un preț final de el mult 1 leu/kWh.

Atenție, vorbim despre prețuri finale, care includ: prețul propriu zis al energiei active, tarifele de transport și distribuție, un cost de furnizare, certificatele verzi, contribuția de cogenerare, acciză și TVA. Cu excepția prețului propriu zis al energiei active, care este cel de piață, toate celelalte sunt reglementate de stat, mai nou și componenta de furnizare, care, în cele 12 luni care se scurg după 1 aprilie, este fixată la cel mult 0,073 lei/kWh (sau 73 de lei/MWh).

Tarifele de transport și distribuție sunt majorate substanțial de la 1 aprilie, pentru a se acoperi o parte din pierderile distribuitorilor, care au apărut dintr-un motiv foarte simplu: achiziția de energie pentru consumul propriu tehnologic al rețelelor s-a făcut la prețuri mult mai mari (900, și chiar 1.100 de lei/MWh) decât cele pe care distribuitorii au avut dreptul să le transfere prin facturi, populației. Ele sunt însă “cuprinse” deja în prețul plafonat. Clienții nu vor simți majorarea.

Să “desfacem” factura. Ce rămâne

Și acum, să desfacem acest preț, plecând invers, de la prețul final plafonat de stat în jos. Luăm un client care consumă, să spunem, sub 100 kWh din zona Olteniei. Dacă scoatem din cei 0,68 lei/kWh, preț final dictat de Guvern, toate tarifele reglementate și taxele, și acel cost de furnizare de 0,073 lei/kWh, rămâne un preț al energiei marfă de, atenție, 0,159 lei/kWh, fără TVA. Adică atât plătește omul pentru energia activă. Sau 159 de lei/MWh. Cu atât ar trebui să îi vândă lui furnizorul energia, ca să “stea” în plafon.

Evident, nu se poate, prețul la energie electrică în piață nu a fost atât niciodată în istoria recentă (ne-am uitat pe indicii anuali Ropex FM din piața OPCOM din 2018 încoace). La fel, acest preț de al energiei electrice active nu a fost atât de mic în factura vreunui client casnic în ultimii doi-trei ani. Ei bine, este acum – când prețurile din piețe au explodat, cel din factura românului scade! Mai ales a celui care consumă puțin.

Calculul poate fi extins, nu vorbim aici despre excepții. Dacă vorbim despre un casnic care consumă până la 300 kWh, tot din Oltenia, prețul maxim al energiei active din plafon ar trebui să fie de 259 de lei, iar dacă vorbim despre un consumator comercial din aceeași zonă, alimentat la joasă tensiune, prețul ar trebui să fie de 430 de lei/MWh. Am luat situația Olteniei pentru că aici sunt cele mai mari tarife de distribuție, dar situația poate fi replicată în oricare altă zonă, cu mențiunea că prețurile vor fi ceva mai mari.

Aceste prețuri nu mai există de mult în piață. De anul trecut, energia se tranzacționează la prețuri cuprinse între 700 și 1.200 de lei pentru energia cu livrare forward, iar piața spot, care este mare în România, și acoperă undeva la 40% din consum prețuri de peste 2.000 de lei/MWh au fost întâlnite destul de des, recordul fiind de 3.286 de lei/MWh, stabilit chiar în această lună. Prețul mediu spot al zilei de mâine este de 1.121 de lei. Repetăm, ca să “stea” în plafonare, furnizorul ar trebui să i-o vândă clientului mic din Oltenia cu 159 de lei/MWh. De vreo șapte ori mai ieftin dacă se află în situația, ipotetică și totuși puțin probabilă, de a nu avea deloc energie pentru el și să fie obligat să o cumpere exclusiv din spot.

Statul ar trebui să plătească. Sumele sunt enorme

Pe schema care intră în vigoare la 1 aprilie, prin care Guvernul și-a asumat aceste prețuri plafonate la acest nivel timp de un an, el trebuie să returneze furnizorului diferența dintre prețul de achiziție al energiei din piață și prețul cu care este obligat să vândă, acel preț-plafon. Adică între 700-800, 1.000 sau 2.000 de lei (depinde când, cât și de unde a cumpărat fiecare) și cei 159 de lei, în acest caz. Așa scrie în schemă. Nu scrie și data limită până la care furnizorii își vor recupera toți banii.

Să facem un calcul grosier doar pentru a da o proporție. Într-un an, România consumă cam 58 TWh de energie electrică. Să spunem că jumătate din acest consum (în realitate este mai mult) se supune schemei de plafonare a prețurilor finale. Așadar undeva la 30 TWh, adică 30 de milioane de MWh, pentru ușurința calculului. După cum ați văzut mai sus, pentru că a fost atât de generos în a stabili plafoanele de preț pentru unii consumatori, statul ar trebui să plătească sute de lei, poate chiar peste 1.000 de lei (cazul de mai sus) furnizorilor în contul diferenței dintre prețul de achiziție al energiei și cel plafonat la care trebuie să-l vândă. Nu putem ști cât este la fiecare, și nu putem anticipa evoluția prețurilor din piață, dar semnale de scădere nu prea se arată – dimpotrivă, așa că am ales o valoare medie, să zicem de 500 de lei – dacă prețurile nu scad, posibil să fie mai mult. Deci 100 de euro, ceea ce face ca statul să fie bun de plată, doar pentru această afacere, cu trei miliarde de euro într-un an. Repetăm, un calcul aproximativ. Se va spune: statul are majoritatea producției de energie, încasează taxe mai mari din prețurile mai mari, a pus și suprataxe, deci să plătească!

Statul n-a prea plătit până acum. Ce se întâmplă dacă nu o va face nici pe viitor?

Numai că, din ce a dovedit până acum pe vechea schemă de compensare a facturilor și plafonare a prețurilor valabilă în perioada 1 noiembrie 2021-31 martie 2022, statul nu prea plătește, fie pentru că nu vrea, fie pentru că a ajuns victimă a propriei birocrații și nu poate să se onoreze la timp de obligații.

“Suntem la sfârșitul perioadei primei scheme și s-a încasat undeva la 25% din sumele compensate; pe mecanismul de plafonare, care se va aplica și în noua schemă, nu s-a încasat nimic”. Afirmația aparține lui Ion Lungu, director executiv al Asociației Furnizorilor și a fost făcută ieri. Deci am ajuns la finalul perioadei, și statul a plătit mai puțin de un sfert – desigur, mai are o lună. Bugetul total, și pentru energie și gaze, estimat pentru vechea schemă, era calculat la 7 miliarde de lei, adică 1,4 miliarde de euro. Statul a dat înapoi așadar un sfert din 1,4 miliarde de euro, trecutul nu lasă mari speranțe pentru viitor: va da înapoi la timp cel puțin trei miliarde de euro?

Cum Guvernul nu a returnat la timp sumele, furnizorii a trebuit să se ducă la bănci și să ia credite. Valori mari în total, și pe furnizare și distribuție, iar băncile au spus că limita de expunere pe sectorul energetic a fost atinsă. Așadar, se cam închide robinetul pentru finanțări pentru cashflow, din care furnizorii să plătească reducerile impuse de statul care nu plătește.

Și nimeni nu trebuie să-și facă iluzii ca firmele-mama mari europene ale companiilor de furnizare din România își vor alimenta generos “fiicele” de aici cu sute de milioane de euro fiecare, ca să facă pe banii lor protecția socială a statului român. Ca atare, dacă statul va continua acest comportament de neplată, se poate ajunge la situația dorită de mulți clienți, alimentați inclusiv de retorica guvernamentală cum că “furnizorii sunt hoți”: furnizorii își vor abandona clienții și vor pleca.

Pare posibil si a și fost cazul pentru mai mult de zece furnizori mici (de gaze) care au murit în doar câteva luni anul trecut, dar se poate pentru o companie de furnizare de electricitate cu unul sau trei milioane de clienți? Se poate, și iată cum!

Dacă se vor strânge sume de sute de milioane de euro neplătite, iar acces la bănci nu mai există ca să cumpere în continuare energia scumpă pe care trebuie să i-o vândă mai ieftin clientului acasă, chiar și furnizorul mare intră în colaps. Să vândă altuia, se va spune! Niciun furnizor mare nu va găsi un furnizor mare căruia să-i vândă portofoliul de clienți pentru ca cel care cumpără să facă el protecția socială pe banii lui.
Pe de altă parte, simțind pericolul anul trecut, ANRE a modificat legislația astfel încât niciun furnizor nu poate renunța la licență dacă are clienți. Întâi preia clienții furnizorul de ultimă instanță, și apoi vechiul furnizor poate muri liniștit.

Numai că dragoste cu sila în final nu se poate. Așa cum au făcut furnizorii mici de gaze, poate face și un furnizor mare de energie electrică. Nu mai onorează plățile pentru echilibrarea sistemului energetic la Transelectrica, și este automat scos din piață. Apoi, ANRE va trimite clienții, unul sau trei milioane, către Furnizorul de Ultimă Instanță desemnat atunci, care e obligat să îi preia. Și el are însă preț plafonat și are aceleași probleme ca furnizorul care a murit, deci, dacă nici atunci statul nu va plăti, și mai rapid,ce datorează, și noul furnizor va avea aceeași soartă, mai ales că a fost silit să ia în portofoliu, brusc, milioane de clienți pentru care nu avea energia contractată. Trebuie să o cumpere atunci, de urgență. Ce se va întâmpla atunci cu prețurile e lesne de ghicit.

Mor toți furnizorii? Nicio problemă, naționalizăm!

Așadar, ajungem în situația ipotetică în care firmele de furnizare ajung în imposibilitatea de a funcționa. Se pune așadar întrebarea cine va mai furniza. Mai are cine? Are cine, statul.

Scriam acum câteva zile că Hidroelectrica, cel mai mare producător de energie electrică din România, controlat de stat, caută să achiziționeze servicii de consultanță pentru achiziționarea unei companii de furnizare de energie electrică și gaze naturale. Ținta este Electrica Furnizare, unul dintre cei mai mari furnizori din România, cu peste trei milioane de clienți. Puteți citi textul AICI

Așadar, profitând si de situația gravă în care se află firmele de furnizare, Hidroelectrica, companie controlată de stat, să spunem că poate achiziționa la un preț bun portofoliul Electrica Furnizare, trei milioane de clienți. Un fel de naționalizare, cu plată – Electrica este totuși companie privată, chiar dacă statul este cel mai mare acționar. Dacă unul dintre ceilalți furnizori, cam de aceeași mărime, nu mai rezistă să plătească din buzunarul lui schema de sprijin a statului și abandonează clienții, este posibil ca Hidroelectrica să preia alți trei milioane de clienți. În total șase. Poate pe toți opt milioane, cât au toți cei patru mari, desigur tot o ipoteză, dar de ce nu, se va spune? E energia electrică a poporului român – vom auzi desigur pe la televizor!

Hidroelectrica are cel mai bun preț pentru clienții casnici, 0,25 lei/kWh energia activă. Compania a reușit, inclusiv cu largul concurs al ministrului Energiei, care a popularizat-o foarte des, să ajungă la peste 100.000 de clienți casnici, după ce a operaționalizat o platformă online foarte simplă de contractare. Între 100.000 și câteva milioane este o mare diferență. Ironia sorții însă, după majorarea tarifelor de distribuție, și Hidroelectrica trebui să întindă mâna la stat, pentru că, după cum am văzut, ca să stea în prețul plafonat de 0,68 lei/kWh, cei 0,25 sunt prea mult și trebuie să primească și ea bani.

Dacă acesta este scenariul, ca furnizorii mari să nu mai poată supraviețui și să facă furnizare o firmă de stat, care ese și cel mai mare producător, poate? Pentru toți cei 58 TWh consumați desigur că nu, dar, cu cei 17 TWh anual pe care îi produce (într-un an bun) compania poate asigura furnizarea pentru toți casnicii din România. Fiind a Guvernului, poate fi împinsă să o facă la un preț bun pentru clienți, dar prost pentru ea, însă Guvernul va putea ieși în fața poporului să spună: am avut grijă să aveți energie ieftină! Anul ăsta, la anul mai vedem!

Pe de altă parte, pe același scenariu, cum ar fi ca statul să nu plătească la timp sumele din diferențele de care vorbeam mai sus chiar propriei sale companii?

Desigur, acesta este un scenariu, de nedorit pentru piața de energie din România, dar care poate deveni realitate dacă lucrurile sunt împinse la extreme. Cum va plăti însă industria energia scumpă care va rămâne în piață pentru ca populația să primească energia cea mai ieftină ieftină – reducerile de preț din pix nu pot funcționa la nesfârșit – este desigur o nebuloasă. La fel ca și viitorul Hidroelectrica, cea care este acum, desigur, “perla coroanei” dar după cum știm, dacă tragi prea mult de el, orice cal ajunge gloabă, în final.