OPEC şi partenerii ruşi, în pană de inspiraţie. Mai este posibilă scumpirea petrolului?

Pieţele aşteptau mai mult, cel puţin o perioadă tampon de 12 luni în care surplusul de ofertă să fie cât de cât limitat, cu opţiunea de prelungire. Statele OPEC şi o parte dintre producătorii de petrol din afara Organizaţiei, în frunte cu Rusia, au convenit joi, la Viena prelungirea acordului de reducere a cotelor de producţie până în martie 2018. Înţelegerea nu include şi o clauză de prelungire a acordului dincolo de acest termen.

În consecinţă, preţul petrolului a închis, joi, în scădere cu peste 5%. Cotaţia WTI, de referinţă în SUA, s-a prăbuşit cu 5,26%, la 48,6 dolari pe baril, iar preţul petrolului Brent, de referinţă în Europa, a coborât cu 5,1%, la 51,2 dolari pe baril, potrivit cotaţiilor Bloomberg.

Cotele de producţie, în vigoare de la începutul acestui an, au fost convenite la sfârşitul anului trecut de OPEC şi principalii producători tradiţionali din afara cartelului, între care Rusia şi Mexic, după negocieri prelungite, care au început din prima parte a lui 2016. Declaraţiile din ultimele săptămâni care anunţau prelungirea acordului au contribuit la o revenire a cotaţiilor intenaţionale ale barilului, ajunse la maxime de 53-54 de dolari, de la minimele începutului de an, de 45-46 de dolari pe baril.

Prăbuşirea preţului petrolului, de la peste 100 de dolari pe baril în 2016 la cotaţiile de sub 50 de dolari pe baril care persistă de mai bine de un an, pune presiuni uriaşe pe bugetele ţărilor arabe şi Rusiei, care depind în mare măsură de veniturile din exportul de hidrocarburi. În cazul Arabiei Saudite, o analiză a FMI arăta, în urmă cu aproximativ un an, că petrolul generează aproximativ 40% din PIB şi 90% din veniturile bugetului de stat. Ieftinirea recentă a petrolului i-a forţat pe saudiţi să adopte măsuri de austeritate şi chiar să contracteze împrumuturi externe pentru a trece greul. Economia Rusiei este ceva mai diversificată şi are surse sigure de venit din gazul pe care îl exportă către Europa, însă a suferit dublul impact al scăderii preţurilor la petrol şi gaze simultan cu sancţiunile economice adoptate de UE şi Washington în urma evenimentelor din Ucraina.

Între timp, criza din Venezuela limitează accesul la piaţa internaţională a ţării cu cele mai mari rezerve dovedite de petrol din lume, iar în Libia, un alt producător de top, important mai ales pentru Europa, situaţia instabilă de securitate plafonează producţia şi exporturile de petrol la mai puţin de jumătate din capacitate. Două ţări mari producătoare de petrol sunt astfel ţinute în şah de crize politice interne, ameliorând parţial presiunea de pe umerii concurenţilor.

Respectarea cotelor de producţie este un alt punct sensibil. De obicei, Arabia Saudită face cele mai mari eforturi în acest sens, suportând o scădere a producţiei disproporţionată faţă de ponderea industriei locale în OPEC.

De fiecare dată când OPEC a luat măsuri care să impună scumpirea petrolului, ţările membre ale cartelului au plătit cu scăderea cotei de piaţă, iar Arabia Saudită a absorbit cea mai mare parte din pierdere. De această dată, arabii un partener puternic în afara OPEC – Rusia a indicat că se va alătura măsurilor OPEC.

O serie de producători importanţi din OPEC îşi menţin independenţa faţă de cotele de producţie, în lipsa unor mecanisme de monitorizare şi sancţionare. Abia scos de sub embargo de administraţia Obama, Iranul încearcă să-şi recupereze cota de piaţă şi nu pare dispus să-şi limiteze în vreun fel exporturile de petrol, chiar dacă oficialii de la Teheran spun că ar prefera totuşi să vândă la un preţ ceva mai ridicat.

Irakul evocă războiul împotriva ISIS ca circumstanţă excepţională pentru a motiva menţinerea neperturbată a producţiei de petrol, la fel Nigeria cu propriile-i probleme de securitate.

Deşi are în proximitate conflictul din Siria şi este implicată direct în războiul civil din Yemen, Arabia Saudită va fi nevoită din nou să-şi sacrifice propria cotă de piaţă pentru a stabiliza preţurile la un nivel acceptabil pentru sine şi aliaţii dimprejur. Pentru cât timp, însă, nu se ştie, deoarece arabii au printre cele mai reduse costuri ale producţiei din lume.

În rândul consumatorilor, precum Statele Unite şi Uniunea Europeană, inclusiv în România, ieftinirea petrolului, şi implicit a carburanţilor, a avut în 2015 şi 2016 efectul reducerii semnificative a unui cost fix, contribuind la creşterea activităţii economice – în Europa după mulţi ani de stagnare. Noi ieftiniri n-ar strica, însă nivelul ridicat al taxelor pe carburanţi din UE – şi din România – limitează impactul real al preţurilor mai mici ale materiei prime.

Spre finalul mandatului lui Barack Obama la Casa Albă, deşi administraţia a făcut primii paşi spre deblocarea exporturilor de petrol ale Statelor Unite, au apărut o serie de semnale care ameninţau să limiteze producţia de petrol, în sensul descurajării fracturării hidraulice şi a exploatărilor offshore şi aplicării unui moratoriu pe acordarea licenţelor de prospecţiune-explorare pe terenuri care aparţin guvernului federal. Administraţia Trump însă a luat-o în direcţia opusă, aşa cum era de aşteptat de la un cabinet republican, şi pregăteşte măsuri de liberalizare a proiectelor atât offshore, cât şi pe pământurile guvernului federal.

În acest context, de ce a optat OPEC pentru o variantă aparent conservatoare a acordului de limitare a producţiei şi nu a acţionat mai agresiv? Poate că nici petrolul prea scump nu convine, având în vedere dinamica tendinţelor din industrie şi din economia globală, în privinţa tehnologiilor de exploatare a hidrocarburilor, respectiv din perspectiva cererii de energie.

Unii analişti văd summit-ul OPEC de ieri şi azi drept o încercare de a menţine preţurile la nivelul actual şi de a preveni o prăbuşire a cotaţiilor barilului la niveluri nemaivăzute de 50 de ani. Ca argumente, se remarcă două tendinţe ale ultimilor ani:

– Preţurile mari ale petrolului din 2007-2008, apoi 2011-2014, alături de ascensiunea puternică a influenţei curentului ecologist în politica lumii dezvoltate, au accelerat investiţiile în tehnologii noi care să reducă dependenţa de această materie primă. Astfel de investiţii sunt costisitoare, se amortizează în ani lungi şi au tendinţa să producă efecte de lungă durată. Cele mai vizibile exemple sunt reducerea consumului de carburant al autoturismelor, creşterea eficienţei energetice a avioanelor, popularitatea automobilelor electrice şi hibride şi sumele enorme care se investesc în mijloace alternative de propulsie, ascensiunea eolianului şi solarului odată cu investiţiile mari canalizate spre energia regenerabilă.

– De asemenea, petrolul scump a motivat investiţii în tehnologii noi de accesare a resursei, care nu ar fi fost viabile la preţuri mai mici: exploatarea depozitelor de şist, proiectele maritime la adâncimi foarte mari, prospecţiunile şi explorarea oportunităţilor pe inelul arctic.

Proliferarea exploatărilor de şist în SUA este, de altfel, unul dintre principalele motive ale prăbuşirii preţului petrolului începând din 2014. E adevărat, costurile asociate proiectelor de acest fel sunt mult mai ridicate decât în cazul exploatărilor terestre tradiţionale: un producător de petrol de şist din SUA are costuri cu un ordin de mărime mai mari decât giganţii de stat din Arabia Saudită şi Rusia. Însă numărul mare de antreprenori care au sesizat oportunitatea, combinat cu accesul la finanţare îndestulătoare, au alimentat înflorirea unei industrii de furnizori de echipamente specializate şi au împins în jos preţul minim al petrolului necesar pentru viabilitatea unei exploatări de şist în Statele Unite. Analiştii IHS Financial Services, o companie americană de consultanţă, citaţi de New York Times, estimează că pragul este astăzi de aproximativ 52 de dolari pe baril. Astfel, scumpirea petrolului ar determina aproape imediat scăderea cotei de producţiei a petroliştilor tradiţionali care o doresc cel mai mult, în detrimentul concurenţilor din noul val. De aici se trage, poate, şi reticenţa OPEC şi a Rusiei de a adopta măsuri mai agresive de limitare a producţiei proprii.

În aceste condiţii, cele mai optimiste opinii ale analiştilor înclină spre o creştere a preţului petrolului, dar nu mai sus de 55 de dolari pe baril, în timp ce unii experţi anticipează pe termen mediu chiar o nouă corecţie semnificativă în minus, poate până la 35 de dolari pe baril, când atenţia arabilor se va îndrepta în mai mare măsură către evoluţia propriei cote de piaţă.