OPINIE: 100 de ani de la Marea Unire: Cât de tari erau acţiunile marilor companii ale României în perioada interbelică

Publicul larg nu știe mai nimic din istoria economică a României interbelice: care au fost cele mai importante companii, ce cifre de afaceri au avut, câte erau cotate la bursă, câte bănci existau, ce infrastructură dețineam, cum îi chema pe antreprenori. Iar un popor care nu-și știe istoria e ca un copil ce nu-și cunoaște părinții, după cum spunea Nicolae Iorga. Și – mai grav – cei ce nu și-o știu tind să repete greșelile.

Dar chiar dacă nu s-a străduit mai nimeni să-i lumineze pe români, probabil pentru ca aceștia să nu-și dea seama că au cei mai slabi conducători din ultima sută de ani – care, surpriză!, în ciuda străduinţei lor nu vor intra în cartea de istorie – pentru cine știe să caute există date ce arată o economie bine așezată din punctul de vedere al bunurilor non-tradable. Spre deosebire de momentul actual, când prețurile respectivelor bunuri sunt dezechilibrate, dacă privim prin prisma puterii de cumpărare. Fapt, ce se observă la tarifele la utilități, dar și în perfomanța din educație și sănătate.

Prețurile utilităților sunt folosite pentru controlul cererii agregate, la fel ca taxele. Ceea ce înseamnă că atunci când s-au văzut disfuncționalitățile, nu s-a încercat refacerea echilibrului cu ajutorul ofertei și productivității, ci prin intermediul reprimării cererii, în interiorul unor acorduri cu FMI, ceea ce a făcut să avem o economie foarte tulburată. Spre deosebire de interbelic, când prețurile erau bine așezate.

Și dacă s-ar fi stimulat oferta agregată,și nu s-ar fi limitat cererea, nu se sacrificau educația și sănătatea.

Şeful statului a subliniat că avem nevoie de un nou model de dezvoltare economică. Sigur, așa este, de aceea haideți să căutăm prin biblioteci, pentru a reînvăța capitalismul de la bunici, dacă tot ne-a spus președintele că „în plan economic avem nevoie de o viziune sănătoasă, pe termen lung, care să aducă românilor prosperitate durabilă”. 

Întorcându-ne la început, la Marea Unire, după toate acele dureri de după primul mare război şi criză, economia s-a dezvoltat coerent cu ajutorul pieţei de capital. Am mai abordat această temă, acum vreau doar să aflaţi cu ajutorul lucrărilor lui Victor Axenciuc care erau „reginele”, cele care se numesc în zilele noastre blue chips-uri.

Astra Română, cea mai mare societate petroliferă din România, înfiinţată în 1910, cu un capital de 29, 4 milioane de lei, aparţinea grupului anglo-olandez Royal Dutch Shell. Şi-a majorat capitalul până în 1938 la peste două miliarde, an în care extrăgea şi rafina un sfert din producţia de petrol a ţării. Acţiunile companiei erau cotate la Bucureşti, Paris, Amsterdan şi Anvers. 

Steaua Română, apărută în 1895, cu două milioane capital social, pe care l-a crescut la un miliard în 1938. Până la primul război mondial capitalul societăţii a fost german, apoi franco-britanic şi românesc. În 1938 rafina peste o zecime din producţia de ţiţei extrasă şi avea acţiunile cotate la Bucureşti, Zurich, Frankfurt, Paris, Amsterdam şi Basel.

Creditul minier era o companie petrolieră cu capital naţional. Acesta a sporit de la 10 milioane în 1919 la 630 în 1938, an în care rafina 6% din producţia de ţiţei a Regatului României.

Industria Română de Petrol (IRDP) a fost o societate cu capital românesc, creată în 1920. Până în 1938 capitalul său a crescut de şase ori, la 600 milioane de lei. Rafina peste 2% din producţia de petrol a ţării.

Mica era o companie înfiinţată în 1920 cu un capital de 21 milioane de lei, preponderent românesc. Realizează 60% din producţia de aur a României şi investeşte şi se extinde în anii ’40 şi în alte sectoare: petrolier, minier, metalurgic, chimie, textile şi hârtie.

Letea, creată în 1881, devine, în 1938, după achiziţia fabricii de hârtie Zărneşti cea mai mare companie de profil.

Reşiţa – Uzinele de Fier – îşi are originea în vechea societate minieră bănăţeană STEG. Din 1920 devine societate pe acţiuni, iar în 1923 e declarată de interes militar naţional, motiv pentru care se impune prin lege ca 60% din acţiuni să fie deţinute de capitalul românesc. În două decenii Reşiţa a ajuns cel mai mare concern de armament al României cu participaţii în industria carboniferă.

Clădirea românească, companie de construcţii creată în 1919 cu un capital de 20 milioane. În 1936 deţinea – în special în centrul Bucureştiului – 12.000 metri pătraţi de clădiri.

Banca Naţională a României, bancă de emisiune şi scont, creată în 1880, cu capital iniţial vărsat de 12 milioane de lei. În 1938 capitalul era de 600 de milioane. În unele perioade statul a deţinut până la 30% din capitalul băncii. BNR oferea dividende mari la acţiunile sale ceea ce urca la de zeci de ori preţul unei acţiuni negociate la bursa din Bucureşti.

Banca Românească era una dintre cele mai mari instituţii de credit cu capital indigen. A luat fiinţă în 1911 pe baza unei subscripţii de 17,5 milioane de lei. În 1938 capitalul ajunge la 350 de milioane. Avea, de asemenea, participaţiuni la numeroase societăţi industriale şi bancare.

Creditul naţional industrial a rezultat – în 1942 –  prin fuziunea societăţii naţionale de credit industrial cu institutul de credit minier. Societatea naţională de credit industrial (SNCI) a fost creată în 1924, evident, pentru finanţarea domeniului din titulatură şi era un mandatar al BNR, fiindcă cele mai multe credite proveneau de la banca de emisiune. Statul participa cu 20% la capitalul SNCI, iar BNR cu 30%.