Analiza de risc a clientului CEC Ioana Băsescu (Nu e bună deloc)

Contractul este în realitate o lungă listă de excepţii, care dacă ar deveni model ar duce orice bancă în faliment. Sigur, se pot aproba credite excepţionale; dar numai atunci când există garanţii excepţionale. Doar că aici, dimpotrivă, garanţiile sunt substandard. Nu există o locuinţă gaj, nu există o asigurare a creditului, nu există un coplătitor.

„Nu există nici măcar o experienţă minimă a împrumutatului în agricultură – măcar aceea de-a fi ales arendaşii potriviţi. Există însă o ipoteză naturală, că poate totul s-a făcut regulamentar şi legitim. Nici vorbă! Iată 5 argumentele vânturate cu mare uşurătate, toate false din punctul de vedere al unei bănci. „Sărirea pragului e o formalitate dacă ai venituri suficiente”.

Niciodată! La CEC, plafonul pentru persoane fizice este de 2,8 milioane de lei.

La o simulare pe site, orice credit mai mare e declarat din start neeligibil. Chiar şi la o analiză empirică argumentul nu ţine: de ce ar vrea o bancă să îndepărteze clienţii cu venituri mari încă de la primul contact?

„Invers, nici 2,8 milioane nu-i un credit prea mic, să se poată spune că ăştia-s clienţii „de duzină”, care se informează de pe site. Însă sensul plafonului este destul de strict. El are rostul de-a limita expunerea băncii faţă de un număr de clienţii individuali, într-un scenariu extrem. Iată un exemplu de simulare de risc: O bancă are 100 de clienţi. Anticipează că 10 dintre ei, deocamdată nu ştie care, nu-şi vor plăti ratele.”Teoretic, ei sunt distribuiţi uniform pe scara veniturilor, astfel că pierderea evaluată pe întreg portofoliul este de 10% (apoi se ajustează cu rata estimată de recuperare iar rezultatul este inclus în preţ). Există însă şi riscul ca scăpătaţii să provină preponderent din rândul celor cu credite mari.

Caz în care 10% falimente pot însemna 30% gaură. Rostul plafonului individual este să ţină a doua cifră la un nivel maxim controlabil. Atunci când este chemat un consiliu director să facă o excepţie, treaba sa este să verifice dacă garanţiile sunt nemaipomenite sau dacă clientul are un istoric de credit impresionant sau dacă dobânda e atât de bună încât să merite o mică ajustare a grilei de risc.

Nu să facă ce putea face şi un ofiţer de credit incompetent, adică să „închidă ochii”. „Dar terenul este o investiţie bună!”Poate da, poate nu, sigur este doar că băncile nu dau credite pentru investiţii. Dau credite pentru extindere (am deja comenzi şi nu le fac faţă), pentru cashflow (am vândut deja şi doar aştept să încasez), în general pentru treburi cu certitudine ridicată deci risc mic. Dar nu pentru investiţii (am o idee genială şi cred că de data asta o să meargă).

Investiţiile sunt sistematic în zona de risc cu procente din două cifre şi e imposibil matematic să le acoperi dintr-o dobândă de o cifră.

„Dar terenul a fost evaluat la mai mult decât preţul.”Da, ceea ce e foarte dubios din start. Cine a luat credit ipotecar, de exemplu, ştie că foarte rar banca acceptă ca evaluarea să depăşească preţul plătit efectiv. Nu e literă de lege, dar există o raţiune foarte simplă pentru această practică: este mai probabil ca evaluatorul să fie luat de val şi mai puţin probabil ca achiziţia să fie într-adevăr un chilipir. Până la urmă, dacă vânzătorul atât poate obţine, de ce ar spera banca la mai mult? Ştie ceva ce nu ştia el? Probabil că nu. Cu atât mai mult evaluarea peste credit este nesăbuită în cazul terenurilor agricole, al căror preţ a luat-o iar în sus în ultimul an, fără să existe un istoric consolidat.

Creşterea de preţ e dată de o aşteptare speculativă că vin străinii. Poate vin, poate nu vin, însă dacă aşteptarea nu se va confirma complet, va exista şi un recul. Un bancher prudent pur şi simplu n-are voie să meargă strict pe varianta optimistă.

„Terenurile se vor scumpi, la anul vinde şi restituie. Încă o dată: să presupunem că există o probabilitate de 80% pentru acest scenariu. Asta înseamnă însă un risc de 20% că va fi pe dos.

Cu 7% dobândă pur şi simplu nu se acoperă. Şi dacă dobânda ar fi pe măsură, o bancă stă de-o parte la acest nivel de risc pentru a-şi proteja deponenţii. Singurele care pot împrumuta legitim într-o astfel de schemă sunt fondurile de investiţii. Ele vor cere însă experienţă, plan de management şi cotă din profit.

Acest gen de arbitraj  (că bişniţă sună urât) să iei cu dobândă de bancă şi să investeşti cu profit/risc de venture-fund, e o formă bine-ambalată de extragere de rentă (că şi căpuşare sună urât).

„Rata se plăteşte din subvenţii”. Asta e adevărat, dacă facem o proiecţie pe toată durata creditului, în care se presupune că subvenţia va creşte. Pentru împrumutat e minunat, însă pentru bancă nu prea. Nu-i cert nici calendarul majorărilor, nici ziua de plată şi mai ales nu e cert dacă Politica Agricolă Comună va continua să se concentreze pe plăţile pe suprafaţă.

În realitate, orice hop cu subvenţiile înseamnă risc de faliment. Asta-i de fapt culmea afacerii „private” despre care discutăm: când oamenii de stat iau bani de la bănci (vigilent supravegheate) de stat ca să facă afaceri cu subvenţii de la stat. Ajunge să dispară chiar şi un singur „stat” din această triadă şi afacerea „privată” s-a dus dracului. Comentarii pe riscograma.ro