Oraşul Interzis – locul unde comunismul rămâne la Poarta Păcii Celeste
După ce străbaţi Piaţa Tiananmen, unde se intră în şir indian, şi treci de zona de control, ajungi în faţa Oraşului Interzis. Pe zidul exterior, văzut dinspre Piaţă, tronează, mare şi sobru, portretul lui Mao Tze Dun. De acolo, marele reformator pare că priveşte introspectiv către propriul sarcofag. Chinezii l-au cinstit cu un mausoleu-monument.
O căciulă cu urechi îmblănite, cu o stea roşie, brodată în frunte şi o pereche de mănuşi muncitoreşti ţi se oferă la Poarta Păcii Celeste, intrarea în Oraşul Interzis. Comerţul ambulant cu suveniruri de partid se face chiar sub ochii autorităţilor care par să îl încurajeze. Un grup de europeni îmbrăcaţi de toamnă în vântul pătrunzător al Beijingului – în Piaţă pare chiar mai frig – face asaltul comercianţilor imparabil. Dacă nu te ţii tare, rămâi fără bani înainte chiar de a zări magazinele de suveniruri care sunt amplasate întotdeauna strategic. Cel puţin unul din grup nu scapă tentaţiei şi cumpără ceva, măcar o căciulă, pentru care nu te târguieşti, că oricum e frig şi-ţi rămâne amintire.
Ca simplu turist, fără bagaje istorice şi politice, te aştepţi ca Oraşul Interzis să fie nimic mai mult decât o altă faţetă tradiţională a comunismului chinezesc.
Paradoxal, însă, comunismul a dispărut, cel puţin la nivel imagistic, însă disciplina lui se face simţită în felul de-a fi al oamenilor. Grupurile de turişti păşesc cu o pioşenie făţişă pe urmele marilor împăraţi ai Chinei. Steguleţele de diferite culori sunt fluturate de ghizi, astfel încât să nu te pierzi de grupul tău. Eşti purtat pe aleile pavate cu piatră seculară frumos şi bine întreţinută printre clădirile unde, odată, frământările şi intrigile imperiului făceau locul să freamete.
Ghidul îţi oferă nu doar inerentele detalii istorice, ci şi arhitecturale. Aşa afli că Oraşul Interzis este singurul din China unde acoperişurile sunt ocru, din gresie şi ţiglă, şi pereţii clădirilor vopsiţi în roşu intens.
„Acestea erau insemnele împăratului şi trebuiau respectate ca atare”, subliniază ghidul. Firavele fire de iarbă de pe acoperişuri îţi confirmă că tot ce vezi este 100% autentic.
Curat şi organizat, Oraşul este o cale fără întoarcere – vizitatorii nu pot ieşi pe aceeaşi poartă pe care au intrat. Un loc cât se poate de formal, aproape simetric şi aranjat conform unei logici ierarhice, cu principalele clădiri pornind din centru către nord şi sud. Oraşul Interzis porneşte de la principala poartă, din sud, şi se sfârşeşte la cea din nord, străjuită de peretele artificial din cărbune – Coal Hill. O axis mundi, o axă a capitalei Chinei, dispunerea oraşului este plină de simboluri.
Între ziduri, de deasupra cărora se zăresc frunţile trufaşe ale zgârie-norilor Beijingului, este un vacarm deloc supărător. Printre fluierele şi ţiuitul staţiilor de emisie purtate de ghizi şi clickurile camerelor foto avide de imagini senzaţionale, în aer pluteşte un zumzet amestecat de voci transformate de emoţii dintre cele mai diverse. Chinezii nu vorbesc toţi aceeaşi limbă şi, de aceea, există translatori şi pentru ei. Dacă vreodată ai încerca să descrii sintagma „forfotă organizată”, acum este momentul. Un dute-vino continuu, mărşăluiri turistice către clădirile a căror intimitate o poţi pătrunde doar din spatele gardurilor de lemn. Casele împăraţilor şi întreaga structură dezvăluie atât ierarhia imperială, cât şi pe cea divină în China pre-modernă.
Cele cinci secole de istorie a Chinei sunt adunate în cele 10.000 de camere mobilate care se află între zidurile Oraşului Interzis. Construit în numai 14 ani, în perioada Dinastiei Ming, locul a fost, până în urmă cu un aproape un secol, reşedinţa de iarnă a împăraţilor Chinei. Mărturie au rămas cele peste un milion de relicve istorice de o inestimabilă valoare.
Acum, Oraşul Interzis este loc de pelerinaj pentru toţi cei pentru care o vizită în Beijing fără a-şi rezerva o zi în care să străbată aleile pavate este inadmisibilă. „Armonia” este cuvântul care se doreşte a defini Oraşul Interzis. „Supremă”, „prosperă”, „unificată”, „perpetuă” sau „menţinută”, armonia este cea pe a cărei bază s-au construit nu doar oraşul, ci întreaga societate chineză, cel puţin de de la Confucius până în prezent.
Punct-cheie ale Oraşului Interzis, Piaţa Armoniei Supreme, cea dintâi din şirul de „armonii”, este prima în care pătrunzi şi este străbătută de o apă peste care au fost clădite nu mai puţin de cinci poduri, simbol al celor cinci virtuţi umane: înţelepciune, credinţă, dreptate, ordine şi bunăvoinţă.
Urmează Poarta Armoniei Supreme şi, în centrul Oraşului Interzis, punct maxim de interes, dacă ţinem cont de numărul de vizitatori care încearcă să surprindă în detalii locul, se află trei construcţii aproape identice, din marmură – Sala Armoniei Perpetue, Sala Armoniei Supreme şi Sala Armoniei Menţinute. Înaintând către nord, spre ieşire, treci de Poarta Viitorului Norocos şi de Poarta Marilor Înaintaşi pentru a pătrunde, prin Poarta Purităţii Cereşti, către o altă curte interioară. Înainte de asta, însă, nu poţi rata ceasul solar, pe care, dacă lumina nu te ajută sau eşti ocupat cu portretele fotografice din cele mai bune unghiuri, îl poţi rata.
Adevărul este că, după model japonez, chinezilor le place să se fotografieze. „Boala” se extinde repede şi la tine, european care obişnuiai să râzi de grupurile zgomotoase de turişti asiatici care „”pozau toate prostiile” în ţara ta. Înveţi repede să faci slalom printre pâlcurile de chinezi care îţi strică fiecare cadru pe care tu il crezi unic şi inegalabil. N-o fac intenţionat, dar sunt mulţi şi e aproape imposibil să ai un dram de intimitate într-o aşa mare de oameni.
Tot de neînchipuit este să părăseşti măreaţa construcţie, din care numai 15 din cele 72 de hectare sunt construite, prin poarta din nord, fără să iei cu tine măcar un suvernir din cele câteva magazine de acest fel care se află în interior. Cu 10 yuani (aproximativ 5 lei) poţi pleca acasă cu o agendă de buzunar învelită în faimoasa mătase chinezească. Pentru tot atâţia bani îţi poţi lua magneţi de frigider sau alte nimicuri simbolice, în timp ce, dacă plăteşti aproximativ 20 de yuani (10 lei), te poţi îmbogăţi cu una dintre variantele orbitor de kitsch ale unui dragon bătut în pietre de toate culorile, care îţi zgârie retina într-un mod nefiresc de plăcut.
Trebuie să accepţi asta, mai ales că, după trei zile în care pleopele tale se deschid şi se închid pe contururi de lampioane roşii, mări de galben şi verde, încetezi să-ţi mai spui: „Chinezării!”. Doar eşti în China.