Originile crizei şi manipularea ”obiectivităţii”

Mugur Isărescu a exprimat marţi un veritabil manifest conservator. Într-o reuniune desfăşurată la sediul instituţiei, guvernatorul BNR a regretat vechile procedee ale prudenţei bancare: „Există mai nou o reticenţă faţă de ideea că se poate face electronic banking, adică să dai un credit fără să te uiţi în ochiul clientului.(…) Se spune că una din cauzele crizei financiare este faptul că între client şi bancher au intervenit o sumedenie de forme intermediare induse de tehnologia modernă care nu asigură acea alchimie pe care o ai atunci cand îl priveşti pe client în ochi. Locul încrederii a fost luat de indicatori – lichiditate, solvabilitate şamd. Până la urmă acel contact direct cu clientul este esenţial”, a declarat marţi Mugur Isărescu la un seminar organizat la sediul BNR. „

Sub diferite forme peste tot are loc aceeaşi discuţie. Cum este mai bine? Să angajezi pe cineva în urma unui interviu faţă în faţă sau pe temeiul unui dosar? Să promovezi în ierarhia administrativă sau judiciară persoane verificate prin statornice relaţii de colaborare sau pe baza unui concurs de proiecte?

Scandalul numirii procurorilor din România şi solicitările Comisiei Europene exprimă aceeaşi dilemă, relateaza Deutsche Welle.  Chiar şi în lumea artei se întâmplă acelaşi lucru, cu toate că acolo obiectivitatea şi subiectivitatea sunt concepte mai vagi, aşa cum se vede foarte bine şi din polemica declanşată recent de criticul Erwin Kessler pe tema participării româneşti la Bienala de la Veneţia din anul acesta. Peste tot încrederea personală şi discernământul, o facultate rară şi pe cale de dispariţie, sunt luate cu asalt de tehnicile selecţiei „obiective”.

Plângerile conservatorilor par de foarte multe ori îndreptăţite, dar ele merg împotriva curentului. Ca să poată funcţiona vechile metode ale intuiţiei personale ar fi nevoie ca societatea să fie condusă de o elită indiscutabilă, a cărei unică preocupare ar fi propria reproducere. În toate domeniile, în economie, administraţie, şcoală, elita aflată în post ar şti să opereze „din ochi” distincţiile necesare, aşa cum s-a întâmplat în epocile istorice de maximă creativitate umană. Dar câtă vreme conducătorii sunt ei înşişi obiect de dispută, câtă vreme moralitatea politicienilor decidenţi sau chiar a juriilor culturale este pusă vehement la îndoială, se simte nevoia unor garanţii de obiectivitate. Cu cât este mai mare suspiciunea, cu atât se face mai mult caz de transparenţa procedurilor.
Uneori însă şi elita se înşală, ceea ce oferă modernizării un nou elan şi o autoritate sporită. Intuiţia e nesigură căci lucrează cu presupoziţii neverificabile, cum ar fi de exemplu tăria de caracter sau moralitatea persoanei. Daniel Kahneman, cercetător israelian încununat cu premiul Nobel pentru economie, relatează că la începuturile carierei sale (anii 50 ai secolului trecut) a fost invitat să elaboreze un text pentru selecţia recruţilor care urmau să fie trimişi pe front. Până atunci selecţia se făcea pe baza unei conversaţii libere de 15-20 de minute din care să reiasă o idee generală despre viitorul comportament al recrutului. Dar selecţionerii au constatat că de cele mai multe ori opinia lor era brutal contrazisă. Au fost nevoiţi să schimbe radical procedura şi aşa s-a ajuns la un test simplu menit să măsoare „sociabilitatea”, „responsabilitatea” şi „mândria virilă”, care s-a dovedit mult mai eficient. Testul lui Kahneman se foloseşte şi azi în armata israeliană. «Dar metoda aceasta – spune Daniel Kahneman – se potriveşte oricărei selecţii profesionale: vor fi mai puţine decepţii dacă te bazezi pe diferite evaluări ale competenţelor dobândite decât dacă recurgi la o convingere de tipul : l-am privit în adâncul ochilor şi mi-a plăcut ceea ce am văzut !»

Aşadar testele obiective şi statistica au luat locul discernământului în cele mai multe situaţii. Modernitatea socială, preocupată nu doar de teama eşecului, dar şi de eliminarea discriminării rasiale sau de alt tip, se bazează tot mai mult pe asemenea criterii „obiective” şi caută să elimine implicarea personală a celor care fac selecţia. E un curs care nu poate fi deturnat, în ciuda unor eşecuri de tipul acelora semnalate de Mugur Isărescu.

În aceste evoluţii relativ recente apare însă un risc nou: E vorba de manipularea „obiectivităţii”. În foarte multe situaţii se operează direct asupra criteriilor de selecţie. Un juriu artistic deliberează formal şi retoric, deşi se ştie dinainte cine urmează să câştige, premiile sunt negociate între membrii juriului care inventează retoric criterii justificative, caietul de sarcini pentru licitaţie este alcătuit cu destinaţie precisă, dosarele judiciare sunt atribuite prin computer pe baza unui soft viciat şamd. Transparenţa clamată cu insistenţă se transformă ea însăşi în cel mai bun alibi al subiectivităţii şi arbitrariului. Bineînţeles că tipul acesta de corupere a criteriilor însele sau de manipulare a „obiectivităţii” apare şi în cazul creditelor bancare şi de multe ori implică politici la nivel înalt.