„E important să avem un mecanism de rezoluţie armonizat la nivelul Uniunii Europene, dar nu e de dorit să trebuiască să-l folosim. Rezultatul cel mai de dorit pentru noi este ca credibilitatea privind capitalul şi lichiditatea să fie aplicată corect, încât să nu trebuiască să folosim un plan de rezoluţie la nivelul unei instituţii de credit”, a declarat vineri Păunescu, la un seminar organizat de banca centrală.
El a precizat că mai este mult de muncă pentru construcţia unui mecanism de rezoluţie credibil, iar adoptarea directivei de rezoluţie bancară este un deziderat întrucât este foarte important ca toate băncile să vorbească un limbaj comun.
Păunescu a explicat că, la nivel european, schema de rezoluţie pentru a trata băncile cu probleme face parte din uniunea bancară, ideea acesteia din urmă ivindu-se ca o soluţie de a „sparge bucla negativă” între bănci şi state suverane, pentru a asigura funcţionarea optimă a mecanismului de transmitere monetară, integrarea şi stabilitatea financiară, dar şi supravegherea naţională.
„În acest sens, trebuie creat un singur manual de reguli, un singur mecanism de rezoluţie bancară, un sistem comun de schemă de protecţie a depozitelor care fac parte din uniunea bancară. Acest unic mecanism de rezoluţie trebuie să asigure gestionarea eficace a crizelor bancare pentru a minimiza consecinţele sale negative asupra economiei şi utilizarea de fonduri de bani publici, ceea ce înseamnă intervenţia Guvernului, aşa-numita bail-out, salvarea cu banii contribuabililor. Asta a dus însă la mai mult hazard moral şi subminarea disciplinei de piaţă”, a spus oficialul BNR.
El a arătat că procedurile obişnuite în cazul falimentelor nu sunt suficiente pentru a lichida instituţiile de credit, ci este nevoie de un mecanism special pentru a lua în considerare caracteristicile specifice ale instituţiilor financiare, care nu se potrivesc cu practicile normale de faliment, fiind legate de funcţiile intermedierilor financiare, care trebuie să ofere lichiditate companiilor şi gospodăriilor.
„Problemele dintr-o bancă fac ca deponenţii sau contrapărţile din alte bănci să-şi retragă banii pentru că se tem că propriile lor bănci poate au dificultăţi similare în a le rambursa fondurile proprii, întrucât activele băncilor sunt relativ similare. De asemenea, lipsa de lichiditate face ca instituţia financiară să-şi vândă prea repede activele pentru a face rost de fonduri, ceea ce poate duce la un feedback advers în timpul crizei”, mai explică Păunescu.
El spune că, în aceste două posibilităţi, potenţiala insolvenţă a instituţiei financiare devine o problemă nu doar pentru acţionari, creditori şi angajaţi, ci pentru tot sistemul financiar, ca un tot întreg.
Totodată, o instituţie financiară poate ajunge într-un timp foarte scurt de la „viabilă” la „neviabilă”, ceea ce s-a şi întâmplat în anul 2008 pe marile pieţe financiare.
„Încrederea clienţilor şi contrapărţilor este zdruncinată, o situaţie care trebuie rezolvată foarte rapid. Fără nicio îndoială, situaţia se înrăutăţeşte dacă instituţia de credit nu-şi menţine nivele adecvate de capital sau se bazează prea mult pe finanţarea pe termen scurt, aşa cum a fost cazul cu multe companii din lume care au intrat în faliment în 2008. Chiar şi cele care au suficient capital şi suficientă lichiditate se pot confrunta cu astfel de situaţii şi să aibe nevoie de un mecanism de rezoluţie pentru instituţii financiare mari, pentru că acest mecanism poate trata caracteristicile pieţelor financiare”, completează directorul juridic al BNR.
El a punctat că directiva privind rezoluţia şi redresarea bancară se află în negociere trilaterală în prezent între instituţiile UE, respectiv Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul European, fiind aşteptat, în viziune optimistă, un acord înainte de finalul anului, însă cel mai probabil cadrul pentru a fi pus în practică mecanismul unic nu va fi terminat înainte de începutul anului viiitor.
Păunescu a mai arătat că directiva propusă nu acoperă doar rezoluţia, ci toate stadiile unei crize bancare incluzând măsurile de prevenţie şi prerogativele de intervenţie timpurie. În acest sens, i se cere unei bănci să aibă planuri de redresare şi rezoluţie actualizate anual care să stabilească măsurile care le ajută să revină la poziţia financiară optimă în cazul în care această poziţie se deteriorează.
„Autorităţile de rezoluţie trebuie să pregătească astfel de planuri pentru fiecare instituţie, stabilind acţiunile, măsurile care trebuie luate dacă o instituţie trebuie să intre în rezoluţie. Dacă apar probleme într-o bancă astfel încât aceasta probabil se spune că nu va mai face faţă cerinţelor prudenţiale, un set armonizat de măsuri de intervenţie timpurie s-ar putea aplica de către supraveghetor. Totuşi dacă directiva respectivă n-a fost adoptată, trebuie îmbunătăţite cadrele juridice naţionale aplicate băncilor cu probleme, lucru care a constituit o preocupare a ţărilor UE, care încearcă să fie cât mai aproape posibil de propunerile Comisiei. Pentru cei care supraveghează piaţa financiară este o perioadă provocatoare în care trăiesc”, explică oficialul băncii centrale.
El a reamintit că, în cazul României, anul trecut s-a modificat cadrul juridic şi s-a suplimentat cu un set de măsuri de stabilizare disponibile Băncii Naţionale pentru a lua măsuri în cazul în care o instituţie de credit cu probleme reprezintă o ameninţare la stabilitatea financiară, prin ordonanţa de Guvern 1/2012 care modifică legea instituţiilor de credit.
„Noi am implementat trei măsuri juridice: cesiunea totală sau parţială a activelor unei instituţii de credit la una sau mai multe instituţii, implicarea Fondului de Garantare a Depozitelor (FGDB – n.r.) care este administrator delegat sau poate fi chiar şi acţionar al unei instituţii de credit cu probleme, după aceea trecerea activelor şi pasivelor ale unei bănci cu probleme la o bancă punte. Directiva, deşi nu ni se aplică direct, pentru că nu facem parte din zona euro, considerăm că trebuie implementată în cadrul juridic al tuturor ţărilor membre UE”, consideră Păunescu.
Directorul BNR apreciază că este necesară o comunicare foarte bună în astfel de situaţii, atât între autoritatea de supraveghere şi bănci, cât şi faţă de clienţii băncilor, întrucât panica se instalează foarte repede. Modalitatea de comunicare trebuie planificată din timp, existând discuţii între reprezentanţii BNR şi departamentele de rezoluţie din cadrul băncilor pentru a defini cât mai corect riscul sistemic.