OPINIE: Pe cine deranjează noul Cod al Insolvenţei?

Trebuie să încep prin a mărturisi că nu am crezuri politice. Nu sunt nici băsist, nici pontist, nici antonescianist, şi în prezent nu există nicio grupare politică în care să cred sau pe care s-o sprijin. 

După această „dezvăluire”, am să vorbesc despre noul Cod al Insolvenţei, care a fost lansat în dezbatere publică la iniţiativa Ministerului Justiţiei, şi pe care Guvernul României s-a repezit, entuziast, să-l aprobe prin Ordonanţă de Urgenţă. Din nou, mărturisesc că acest mod de a trece legi în România mă dezgustă, în general, mai ales atunci când e folosit frenetic. Pentru că atunci nu înţeleg de ce mai plătim salarii pentru o mulţime de parlamentari. Dar…

Cea mai înverşunată critică la adresa guvernului Ponta este aceea că nu este în stare să colecteze banii la bugetul statului. Altfel spus, toată lumea fentează, face slalom, deschide şi închide firme cu nonşalanţa cu care şi-ar schimba şosetele, iar Guvernul pur şi simplu nu reuşeşte să facă faţă avalanşei inventive de şmecheri care, pe de o parte, ţipă că statul nu le dă nimic, iar pe de alta nu-şi plătesc taxele, iar profiturile şi le trimit prin insule exotice. 

Iarăşi, n-aş avea nimic împotrivă, pentru că am convingeri mai degrabă liberale decât socialiste. Totuşi, nu pot decât să mă dezic de isteria unei anumite părţi a presei, care s-a înfipt în gâtul Executivului, pe care îl acuză că vrea să dea această lege „cu dedicaţie” pentru Realitatea TV. Pentru că este vorba, poate întâmplător, deşi meseria m-a învăţat să nu cred în coincidenţe, de aceeaşi parte a presei care acuză Guvernul Ponta că nu e în stare să-şi colecteze banii. Care ţipă: de ce nu ia Guvernul măsuri pentru a aduna dările şi a reduce evaziunea? Apoi, când ia, ţipă: dar de ce ia Guvernul măsuri? Nu cumva pentru că vrea să ne închidă?

Sigur, toată lumea poate avea probleme. Traversăm o criză, de acord. Însă este pentru prima oară când se încearcă introducerea unor sancţiuni clare pentru cei care refuză să îşi plătească taxele către stat. Ideea că firmele de bună credinţă care vor să îşi plătească dările vor suferi este eronată. Noul Cod al Insolvenţei este un mecanism mult mai direct de recuperare a datoriilor de la rău platnici (un capitol la care, mă gândesc, ar mai avea şi statul de lucrat). Cei de bună credinţă pot aduce pe masă, oricând, un plan de reorganizare, care va fi acceptat dacă demonstrează că intenţia lor este să-şi plătească datoriile. Adică dacă arăţi că vrei să plăteşti, nu există probleme. 

Analiştii fini spuneau că oamenii nu au ieşit în stradă pentru Roşia Montană, ci pentru că statul a încercat să dea excepţie de la reguli unui jucător din piaţă (RMGC) sfidând capitalismul şi pe ceilalţi jucători. Acum, când încearcă respectarea regulilor, jucătorii (unii) sar ca arşi: dar de ce noi? Noi trebuie să avem excepţie! Ce demonstrează statul faţă de cei care se dau de ceasul morţii să-şi plătească taxele, şi aşa mult prea mari, dacă le permite celor care nu le plătesc să-şi vadă de treabă liniştiţi?

Realitatea se plânge, prin vocea acţionarului Guşă, că este împilată şi că se vrea „închiderea gurii”, adică a televiziunii. Trebuie să remarcăm şi faptul că există destule instituţii media care au sau au avut datorii la stat, şi care au adus planuri de reorganizare şi şi-au plătit, eşalonat, dările. Ideea de „noi suntem instituţie media, dai în noi, dai în democraţie” nu trebuie să fie folosită pentru a face orice. La fel cum abuzurile reale ale statului împotriva media trebuie semnalate şi sancţionate ca atare. De ce trebuie să existe un paragraf referitor la instituţiile media în proiectul de lege? Păi, spre exemplu, pentru a evita practicile descrise cu lux de amănunte în acest articol de angajaţii ţepuiţi de o televiziune, care acum umblă pe la DIICOT acuzându-şi patronul şi pe asociaţii acestuia de evaziune fiscală, spălare de bani, şi aşa mai departe. Din nou, strict întâmplător, din acelaşi fost grup de presă.

Tehnica trecerii angajaţilor pe zeci de firme în câţiva ani nu este una nouă. Tehnica ţepuirii statului şi angajaţilor de către unii patroni de presă sau aşa-zişi manageri nu este una nouă. La fel cum nu sunt noi tehnicile de intimidare ale statului (vezi situaţia din anii trecuţi, când Băsescu a trimis Fiscul peste Grupul Realitatea Caţavencu, unde au stat opt luni de zile, blocând conturile şi paralizând financiar instituţia, care nu şi-a mai revenit până în ziua de azi). Dacă mă întrebaţi pe mine, eu, ca simplu angajat, aş acuza culpă comună. La fel cum devin depăşite tehnicile de a urla că eşti prigonit şi împilat (ca Antena 3 în cazul patronilor şantajişti sau ca Realitatea în cazul banilor pe care îi datorează).

Problema principală este următoarea: există un paragraf în proiectul de lege care spune că o instituţie media supusă Legii audiovizualului care va cere insolvenţa va rămâne fără licenţă de emisie. „Dacă nu mai are licenţă”, spun cei care contestă paragraful, „nu mai poate face bani. Dacă nu mai poate face bani nu mai poate plăti datoriile şi se închide”. Nimic mai fals. Instituţia cu pricina nu trebuie decât să aducă un plan de reorganizare, în care să arate cum are de gând să gestioneze situaţia. Aşa cum e şi normal. Atunci când spui celui la care ai datorii „am probleme şi nu mai pot să plătesc”, este normal să te întrebe cum rezolvi situaţia. Este acelaşi lucru ca atunci, stimaţi jurnalişti, când mergeaţi la patron să-l întrebaţi de ce nu vă dă salariul şi ce are de gând să facă în această privinţă. Doar că el n-avea de gând să facă nimic. În privinţa salariului, evident. Ci doar să continue să încaseze banii pe reclame, dar pe o altă firmă. Că doar asta e în insolvenţă, nu? Şi îi merge rău, nu? Ei bine, acum are cine să îl tragă de mânecă şi să-l întrebe ce face. Lucru valabil, de altfel, şi pentru şmecherii pentru care „suveicile” de firme băgate în insolvenţă reprezintă un mod de viaţă. Şi care urlă că n-au autostrăzi, că n-au medicamente, că n-au învăţământ. În condiţiile în care Codul se aplică inclusiv regiilor autonome şi companiilor cu capital de stat.

Aşadar, pe cine deranjează noul Cod al Insolvenţei? Dar sincer. 

AUTODENUNŢ: Subsemnatul a lucrat în Realitatea Caţavencu şi vorbeşte în cunoştinţă de cauză. De asemenea, în prezent lucrez la concurenţă. Nu m-aş bucura, însă, niciodată de răul unei instituţii media concurentă, din trei motive: pentru că am trăit aşa ceva, din colegialitate, şi din pragmatism. Pentru că orice instituţie media închisă îmi limitează opţiunile şi scade calitatea produselor jurnalistice prin lipsa de concurenţă. Mulţumesc.

PS: Exact despre asta vorbeam. Băgăm firma în insolvenţă, nu plătim taxele statului, şi apoi ţipăm că vrem să ne rezolve priorităţile: pensiile, drumurile, educaţia şi sănătatea. Pentru că alea se rezolvă cu bani din ceruri. Şi ţipăm că ne ostracizează. Pentru că ne cere contribuţia la aceste probleme prioritare, dar mai ales comune.

http://webtv.realitatea.net/testimonial-tinta-delia-vranceanu_912317.html