Pentru bugetul statului, băncile au fost SMURD, nu Crucea Roşie

Ei, nu chiar nimeni nu poate să înţeleagă. Uite, de exemplu, eu pot. Şi n-am un consilier onorific pe bănci şi fiscalitate. Şi ca mine sunt mulţi de tot, italieni, nemţi, greci, francezi. Numai că aceste multe miloane de contribuabili europeni n-au avut parte de pic de romantism.Spital a fost, nu Crucea Roşie. A trebuit sa scoată bani din buzunar să plătească pentru pierderile bancilor (în ani consecutivi) să nu li se duca de râpă economiile.

Băncile şi statele nu-s în bărci diferite, iar criza financiară, de la care nu a trecut chiar atât de multă vreme, a demonstrat asta cu asupra de măsură. Tocmai pentru a nu se scufunda împreună, miliarde de euro din banii europenilor, direct de la bugetele statelor, au mers spre bănci. România, graţie Acordului de la Viena şi politicii prudenţiale a BNR, se numără printre puţinele state care nu au cheltuit niciun cent din banul public pentru a susţine băncile. În raport cu bugetul de stat, cel atât de chinuit de măsuri adoptate simultan de creştere permanentă a cheltuielilor şi amputare prin lege a veniturilor, ne aflăm aşadar în situaţia de excepţie pe plan european în care sistemul bancar a adus bani, nu i-a luat. Mai mult decât atât, băncile care activează în România au reuşit nu numai să se menţină pe linia de plutire fără a cere ajutorul statului, dar şi să finanţeze deficite bugetare generate de politici greşite ale statului exact în momentele în care a fost nevoie de o astfel de finanţare, mult mai ieftină decât alminteri. Pentru bugetul statului roman, din această perspectivă, băncile au jucat mai mult decât rolul Crucii Roşii, au fost un fel de SMURD! Ele au cumpărat datoria României la cheltuieli cu dobânda cu mult sub cea ce piaţa considera normal la momentul respectiv că statul nostru ar merita. Pentru că au înţeles ceea ce nu înţeleg contabilii cu mânecuţe din zilele noastre, că barca e una singură. Şi nu trebuie decât să te uiţi la expunerea pe titlurile de stat româneşti ale băncilor, cea mai mare din Europa, pentru a înţelege asta.

Pentru a putea finanţa, între altele, şi nevoile statului, băncile trebuie să fie solvabile şi să dispună de lichiditate. În România acest deziderat este supraîndeplinit, mult peste normele europene, şi pentru că Banca Naţională a României s-a îngrijit ca prin supravegherea prudenţială care NU are nicio legătură cu operaţiunile fiscale ale băncilor să ceară acţionarilor băncilor să-şi sporească aportul de capital, conform regulamentelor, de fiecare data când acest lucru a fost necesar. Pentru a proteja deponenţii şi contribuabilii şi implicit bugetul statului de costurile imense ce pot fi generate de intrarea în dificultate a unei bănci ce operează pe teritoriul României. Aceste intrări de capital care, de la debutul crizei încoace, se cifrează la câteva miliarde bune de euro, au fost însă discrete, pentru că aceasta este atitudinea responsabilă faţă de un sistem care asigură intermedierea financiară şi plăţile fără sincope din economie. Pentru că încă nu s-a inventat un înlocuitor, altul decât instituţiile financiare, care să joace acest rol vital de intermediere între resursele disponibile şi cei care au nevoie de ele este indicat ca, atunci când vorbim despre bănci şi sistemul bancar, să o facem cu precauţia necesară. Mai ales din poziţia Ministerului de Finanţe, aflat simultan în poziţie de partener şi debitor în raport cu sistemul bancar, fără ca cei doi termeni să aibă ceva de-a face cu romantismul.

Acum, eu nu ştiu cum s-a manifestat romantismul între finanţele României şi bănci, dar cred că putem constata că statul se răţoieşte brusc la amantă sugerând că-l înşeală. Încă nu am văzut dovezile infidelităţii şi nici nu s-a ajuns în faţa instanţei cu ele. Dar, pe scurt, ştim cu toţii despre ce e vorba în acest conflict cu aspecte de violenţă domestică. Băncile sunt acuzate că au făcut pierderi în loc de profit, ceea ce, vezi Doamne, e inadmisibil pentru o bancă, în schimb este perfect de înţeles pentru 300000 de firme cu capital negativ. Sau că au făcut profit şi l-au ascuns. Am observat, în contextul alminteri legitim de a căuta venituri pentru buget, aplecarea ministrului de finanţe către lucrurile mari, la fel de mari ca şi contribuabilii de care s-a ocupat în calitatea sa anterioară la ANAF. Prima oară a fost vorba de Pilonul 2 de pensii ( unde a înţeles presa greşit) acum este vorba de două treimi din sistemul bancar şi e posibil să urmeze întregi ramuri industriale în ansamblul lor.

O serie de ipoteze şi declaraţii din sfada statului cu băncile nu pot fi însă lăsate fără precizările necesare, căci anatema pluteşte practic asupra întregului sistem bancar. De exemplu, dacă una sau 30 de bănci n-au plătit impozit pe profit (că nu l-au avut, dar asta este altă poveste) prin orice mijloace, cum se explică această întârziere a fiscului de a lua măsurile necesare, căci vorbim de ani de zile? Cunoaştem cu toţii situaţii în care, pentru sume infinit mai nesemnificative stabilite ca impozit datorat şi neachitat, persoane fizice şi juridice s-au trezit cu popriri şi conturile blocate până la achitarea de sarcini, exact de către ANAF. La bănci lucrurile stau altfel, sau este acesta un aspect al romantismului invocat de premier? Sau nu cumva, fără a aduce dovezile necesare pentru toate cele 30 de bănci suspicionate şi puse la stâlpul infamiei, avem de-a face doar cu o răbufnire de neputinţă a fiscului în a produce zisele dovezi? Un lucru ar trebui să fie clar, dacă băncile au încălcat în orice fel regulile fiscale, prejudiciul trebuie urgent şi fără discuţii recuperat. Ar trebui însă, cred eu, ca această recuperare să se facă normal şi legal , fără propaganda televizată , ultimatumuri şi comparaţii nefericite care denotă superficialitate la niveluri unde asta costă.

Da, băncile din România au avut pierderi, şi în ani consecutivi. Dar asta a privat statul numai de impozitul pe profit aferent în anii respectivi, nu şi de toate celelate impozite şi taxe aferente şi care au totalizat sume extrem de importante. Acum, fie vorba între noi şi Ministerul Finanţelor, culmea era ca băncile româneşti să nu aibă pierderi deloc în urma crizei financiare mondiale când nume precum Deutsche Bank, Unicredit, BNP etc ca să nu ocupăm aici un spaţiu imens au avut pierderi cumulate cât tot PIB-ul României. Adică sper că este clar : o parte din pierderi este perfect explicabilă. Dar pentru că activitatea bancară este deosebit de complexă, iar băncile româneşti sunt parte a unor grupuri bancare străine, contabilitatea şi situaţiile financiare ale acestora sunt auditate de crema grupurilor de experţi în domeniu la nivel mondial. Să lăsam deci în seama acestora consecinţele unor erori. Au fost oare şi factori interni care au determinat aceste pierderi de profitabilitate la nivelul băncilor comerciale. Fără îndoială! Dar pentru că Guvernul României tocmai şi-a angajat un consilier onorific pe bănci şi fiscalitate, adică exact domeniile îngemănate ale scandalului de zilele acestea mă gândesc doar la unul dintre aceşti factori. L-ar putea ruga oare dl. Ministru al Finanţelor pe dl Prim Ministru să l roage pe dl. Consilier să facă o analiza a impactului a 2 legi, una partial, cealaltă total neconstituţională, asupra profitabilităţii băncilor şi, pe cale de consecinţă, să estimeze în bani impactul asupra veniturilor bugetare. Analiza ar putea fi făcută desigur, în colaborare şi beneficind de expertiza preşedintelui Comisie Economice ca initiator al actelor normative în cauză. Şi dacă dă cu plus, să lase modestia caracteristică de-o parte.

Daniel Oanţă este consultant strategie la Banca Naţională a României.

*acest articol reprezintă o opinie personală, nu punctul de vedere al BNR şi nici al publicaţiei ECONOMICA.NET.