Peste 22.000 de români au certificat de revoluţionar, 16.000 dintre ei nu primesc însă indemnizaţie

În prezent, sunt aproximativ 22.000-23.000 de deţinători de certificate de revoluţionar, dintre care aproximativ 16.000 de luptători remarcaţi prin fapte deosebite, aproximativ 2.200 de luptători răniţi, circa 600-650 de luptători reţinuţi, 150-200 de răniţi şi reţinuţi, 2.000 de urmaşi ai eroilor martiri şi alţi 150-200 de participanţi, acesta din urmă fiind doar un titlu onorific, a precizat, pentru MEDIAFAX, Gheorghe Grosu, referent la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor.

Toate aceste categorii, cu excepţia participanţilor, au beneficiat de indemnizaţie lunară, potrivit Legii 341/2004 – Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987.

Numărul beneficiarilor s-a micşorat însă considerabil urmare a Legii 283/2011, prin care nu se mai acordă indemnizaţiile reparatorii persoanelor care au obţinut titlul de „Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite”, atribuit celor care, în perioada 14-25 decembrie 1989, au mobilizat şi condus grupuri sau mulţimi de oameni, au construit şi menţinut baricade împotriva forţelor de represiune ale regimului totalitar comunist, decât dacă respectivele persoane au un venit mai mic decât salariul mediu brut pe economie. De aceleaşi drepturi ar fi trebuit să beneficieze şi copiii eroilor-martiri, indiferent de vârstă, dacă nu sunt încadraţi în nici o formă de învăţământ ori nu realizează venituri, din motive neimputabile lor.

„Adică nu beneficiază (în prezent – n.r.) de indemnizaţii exact «câştigătorii» Revoluţiei. Se poate compara numărul lor – 16.000 – cu numărul localităţilor din România, adică un om în fiecare localitate. Nu mi se pare mult faţă de ceea ce s-a întâmplat acum 24 de ani. «Câştigătorilor» Revoluţiei statul le-a acordat «un respect maxim»”, a spus Gheorghe Grosu.

Astfel, în prezent, beneficiază de indemnizaţii luptătorii răniţi şi reţinuţi, precum şi urmaşii eroilor martiri, adică soţul supravieţuitor, dacă nu s-a recăsătorit, părinţii celui decedat şi fiecare dintre copiii acestuia, până la majorat sau până la terminarea studiilor, dar nu peste vârsta de 26 de ani, indiferent în întreţinerea cui se află.

Indemnizaţia lunară se calculează prin aplicarea unor coeficienţi asupra salariului mediu brut pe economie, care variază în funcţie de categoria căreia i se acordă.

Astfel, pentru urmaşi, coeficienţii sunt: 1,1 pentru soţul supravieuţuitor, 1,1 pentru fiecare din copii şi 0,5 pentru fiecare din părinţii celui decedat. Pentru luptătorii răniţi şi reţinuţi, coeficienţii sunt 2 – pentru marii mutilaţi, 1,75 – pentru persoanele încadrate în gradul I de invaliditate, 1,5 – pentru persoanele încadrate în gradul II de invaliditate, 1,25 – pentru persoanele încadrate în gradul III de invaliditate şi 1,1 – pentru persoanele neîncadrate în grad de invaliditate, potrivit Legii 341/2004.

Referentul de la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor a precizat că 1,1 din salariul mediu brut înseamnă 2.012 lei, din care se deduc contribuţii, valoarea netă a indemnizaţiei fiind de 1.909 lei.

Conform evidenţelor din 2005, întocmite de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor, numărul total al celor care au murit împuşcaţi în 1989 este de 1.142, al răniţilor, de 3.138, iar al celor reţinuţi, de 760. De asemenea, au fost înregistraţi 748 de copii urmaşi de eroi-martiri. Cifrele menţionate fac referire doar la victimele care au fost declarate, înregistrate şi verificate conform Legii 341/2004.

Revoluţia din 1989, care a dus la căderea regimului Ceaşescu, a început în Timişoara, la jumătatea lunii decembrie, cu proteste faţă de încercarea autorităţilor de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Manifestaţiile de stradă, la care autorităţile au ripostat inclusiv cu focuri de armă, s-au transformat în protest faţă de regimul dictatorial, al cărui ecou a ajuns în Bucureşti în 21 decembrie. Atunci, după o adunare populară la care Nicolae Ceauşescu spera să calmeze spiritele anunţând câte 100 de lei în plus la salariile clasei muncitoare, mii de bucureşteni au protestat în centrul Capitalei, mişcarea de stradă fiind reprimată cu gloanţe şi arestări.

O zi mai târziu, în 22 decembrie, bucureştenii au ieşit din nou în stradă, în număr mult mai mare, estimat la câteva zeci de mii, care au ocupat piaţa din faţa Comitetului Central al Partidului Comunist şi l-au determinat pe Ceauşescu să părăsească sediul CC cu un elicopter.

După fuga dictatorului, manifestanţii au ocupat atât Comitetul Central, cât şi sediul televiziunii publice, în jurul orei 12.30, acesta fiind momentul – considerat simbolic – al victoriei Revoluţiei. Din seara zilei de 22 decembrie, starea de euforie generală a fost înlocuită de haos odată cu atacarea cu focuri de armă a unor instituţii publice de către indivizi necunoscuţi, numiţi generic „teorişti”. Timp de câteva zile, străzile din Bucureşti, dar şi din multe oraşe din ţară, au fost patrulate de militari şi voluntari, iar schimburile de focuri cu „teroriştii” au făcut victime.

Războiul de stradă cu inamici a căror identitate rămâne şi astăzi, cel puţin în parte, necunoscută s-a încheiat în 25 decembrie, când Nicolae Ceauşescu şi soţia lui, Elena, prinşi la Târgovişte, au fost executaţi în urma unui proces sumar judecat de un tribunal militar.