Pierdut empatie. O declar nulă
Singurul răspuns care mi-a trecut prin ţeastă, dincolo de cele meschine, precum plata suplimentară pentru munca pe timp de noapte, este acela că a început să ne lipsească ceva. Dar tare, foarte tare. Şi acel ceva este empatia. Ne-am dezobişnuit complet să încercăm să trecem „dincolo” de propria piele, de a încerca să ne imaginăm cum se simte celălalt. N-o mai facem în trafic, n-o mai facem între vecini, n-o mai facem atunci când facem politici care afectează o ţară întreagă.
Zilele trecute citeam unul dintre acele articole create pentru trafic, de care ne facem, uneori, şi noi vinovaţi. Avea titlul „Cinci măsuri care ar creşte economia cu 5% pe an”, şi prezenta părerea unei doamne dintr-o reputată firmă de consultanţă din top 4 mondial, care pusese pe primul loc scăderea contribuţiilor sociale, pe motiv că românii sunt sufocaţi de acestea, aflate la un nivel foarte înalt, chiar cel mai înalt din Europa.
Nu am crezuri socialiste, şi nu-mi plac oamenii apţi de muncă ce aleg să trăiască exclusiv pe spinarea statului, fără să ofere absolut nimic la schimb. Bineînţeles că nu mă refer aici la pensionari, şomerii „pe bune”, bolnavi, copii sau bugetari. Şi totuşi, guvernul a ales să taie contribuţiile sociale, care afectează toate aceste categorii. Şi atunci, nu poţi să nu te gândeşti puţin la „ceilalţi”.
Avem o populaţie de 19 milioane, din care suntem apţi de muncă vreo 10 milioane, din care lucrăm vreo 4. Primul impuls, când conştientizezi aceste cifre, este să-i arăţi pe restul de 6 milioane cu degetul; aceia de ce nu muncesc? Unde sunt? Şi să dai cu toporul, cum a făcut, în această situaţie, statul.
Şi totuşi. Există multe judeţe care arată ca după război. Sate şi oraşe dezindustrializate, unde nu mai creşte nici iarba. Oamenii din aceste zone nu au, pur şi simplu, unde să muncească. Este uşor să spui „să plece în altă parte”, atunci când eşti în situaţia de a avea opţiuni. Ce opţiuni să plece are, însă, un om de 50 de ani, concediat din singura fabrică pe o rază de zeci de kilometri? Unde să meargă, şi cui să ceară ajutor? Şi atunci, cu burta goală şi încolţit de disperare, omul încearcă să se adapteze. Să subziste. Să supravieţuiască. Pune o roşie, munceşte la negru, ia câţiva lei pensie pe caz de boală fără să fie bolnav.
Sigur, Constituţia ne spune că avem dreptul la o viaţă demnă. Cât de demnă este, însă, viaţa săracilor din România, cea mai săracă ţară din Europa? Care este menirea statului, dacă nu aceea de a avea grijă de cetăţenii săi? Unde sunt cele şase milioane de locuri de muncă oferite de stat prin stimularea investiţiilor sau orice fel de măsuri la îndemâna sa? Le-am oferit, cumva, acestor oameni posibilitatea de a munci în loc să încaseze sume, de multe ori mizere, de la stat, înainte să le luăm şi din aceşti bani, care cu mare dificultate le asigură traiul mizerabil?
Este normal să iei unui om puţinii bani cu care îl „ajuţi”, pe motiv că nu vrea să lucreze, atunci când acesta nu are unde? Nu era mai oportun să le oferim opţiuni, înainte să-i acuzăm că nu profită de cele inexistente? Este ca şi cum, stimate politician, te-aş închide pe dumneata într-o cameră goală, şi te-aş bate de trei ori pe zi pentru că refuzi să citeşti. Sigur, eşti captiv acolo, nu ai ce să citeşti, dar totuşi, de ce nu vrei? Trebuie să fie reavoinţă, e clar. Meriţi.
Asta se întâmplă când, în primul rând, te gândeşti la persoana ta. Chiar şi în contextul în care reprezinţi, de fapt, o instituţie. Până la urmă, doar n-o să lucrăm noaptea, că suntem şi noi oameni, nu? Până la urmă, doar n-o să plătim taxe pentru toţi fomiştii, că ne e şi nouă foame, nu? Până la urmă, pentru ce să-mi fac treaba şi să gândesc reforme, pachete de măsuri, sau să încerc să înţeleg de unde mi se trage reputaţia de săraca Europei, dacă salariu iau oricum, iar consecinţe nu există. Nu?
Şi aşa te trezeşti dimineaţa, după o noapte în care vecinul te-a chinuit cu bormaşină şi muzică electronică, te speli cu apă rece, pleci cu un autobuz plin până la refuz, condus de un şofer care te dă cu capul de toţi pereţii, prin gropile şoselelor dintr-o capitală europeană, la un loc de muncă unde patronul îţi poate cere, liniştit, să stai în cap, în condiţiile în care oricum Codul Muncii spune că nu-ţi e patron, ci zeu, iar sindicate nu există (aici aş băga un emoticon care face cu ochiul, „sindicaliştii” ştiu de ce), pe cel mai mic salariu din Europa, din care plăteşti trei sferturi pentru un stat care, în fond, e şi el om, sau măcar condus de un grupuleţ de oameni care sug mai toată moneda din vistierie. Chiar dacă e un cerc vicios, chiar dacă ne furăm singuri căciula, chiar dacă dovedim, de atâta timp, că suntem incapabili să gândim măcar pe termen mediu, dacă nu lung.
În fond, lucrurile merg bine. Şi când merg bine, ce rost are să te chinui să le schimbi. Nu?