Planul italianului Mario Draghi pentru salvarea euro. De ce nemţii spun „nein!”
Programul, numit Outright Monetary Transactions – Tranzacţii Monetare Directe -, prevede ca BCE să cumpere datoria statelor cu probleme – principalele fiind Spania şi Italia – cu maturitatea de până la trei ani.
OMT nu are o limită cantitativă, mai spune Draghi, şi acesta se va opri doar atunci când scopul a fost atins – adică ţara se poate finanţa singură la costuri rezonabile – sau dacă beneficiarul nu îndeplineşte cu stricteţe condiţiile din programul de ajustare.
Intervenţiile în piaţa secundară de obligaţiuni vor fi sterilizate – adică sume egale cu achiziţiile de bonduri vor fi trase din piaţă de la bănci.
Calitatea bondurilor nu va mai fi luată în considerare, adică nu va mai fi impus un rating minim, ceea ce înseamnă că BCE poate să cumpere orice hârtie catalogată junk.
BCE va avea acelaşi statut ca cel al investitorilor privaţi, în sensul că nu va beneficia de senioritate în cazul unui eveniment de credit, aşa cum s-a întâmplat la restructurarea datoriei Greciei, când deţinătorii privaţi au pierdut bani şi BCE a fost protejată.
Elementul cheie: dacă vor ajutorul BCE, ţările trebuie să cedeze din suveranitate
Condiţia ca acest program să fie început este ca statele cu probleme să intre într-un acord, fie de finanţare, fie precautionary cu Fondul European de Stabilitate Financiară sau Mecanismul European de Stabilitate prin care să îşi asume un program economic/fiscal de reformă şi prin care celor două mecanisme li se dă voie să cumpere obligaţiuni din piaţa primară.
Asta înseamnă că Spania şi Italia, de pildă, trebuie să facă ceea ce au făcut şi Grecia, Irlanda sau Portugalia, în interiorul zonei euro, sau România, Bulgaria sau Ungaria, în Uniunea Europeană: să accepte ca birocraţii europeni şi cei ai FMI să le dea teme pentru acasă, să le impună reforme şi/sau politici de austeritate.
Cum se ocolesc regulile tratatului – varianta soft
Tratatele europene interzic explicit finanţarea ţărilor de cătr banca centrală prin piaţa primară – adică licitaţia directă.
Dată fiind condiţia ca EFSF/ESM să cumpere obligaţiuni la licitaţiile ţărilor cu probleme, putem deduce că cele două fonduri ar putea să subliciteze dobânda şi să suprasubscrie oferta, ceea ce ar duce randamentele în jos. Apoi, BCE ar achiziţiona aceste bonduri prin OMT şi din piaţă ar fi trase sumele echivalente de la bănci, prin programele de sterilizare. Lichiditatea trasă din piaţă ar putea fi reintrodusă prin programele de finanţare pe termen lung, similar cu ce s-a întâmplat la sfârşitul anului trecut şi la începutul acestui an, când BCE a împrumutat băncile cu peste o mie de miliarde de euro.
Semănă cu ce a mai fost
OMT aduce mult cu programul anterior numit Securities Market Programme – SMP – program prin care BCE a intervenit în pieţele de obligaţiuni din mai 2010 până în februarie 2012, şi prin care a cumpărat obligaţiuni ale ţărilor PIIGS de peste 200 de miliarde de euro, şi care va fi oprit definitv. Şi atunci, ca şi acum, intervenţiile au fost sterilizate. Programul anterior nu a reuşit să oprească tensiunile din pieţele financiare, însă Draghi spune că acesta va reuşi, pentru că este cu totul diferit, prin condiţionalităţi şi prin faptul că este nelimitat.
Nein de la Frankfurt
Decizia BCE de adoptare a acestui program nu a fost luată în unanimitate. Neamţul Jens Weidmann, şeful Bundesbank, banca centrală a Germaniei, a votat împotriva acestui plan. Germania are un episod istoric marcant în ceea ce înseamnă politica monetară: hiperinflaţia de pe vremea Republicii de la Weimar. La sfârşitul anului trecut, Juergen Stark a demisionat din poziţia de membru al board-ului executiv al BCE. Acesta a spus atunci că a demisionat din motive personale, însă mai multe surse au declarat la vremea aceea că, de fapt, Stark a demisionat în semn de protest faţă de programul de achiziţie de obligaţiuni.
Nemţii au motive să se teamă de programul BCE, dincolo de ameninţarea inflaţiei. Germania este cel mai mare acţionar al BCE şi, în cazul care vor exista pierderi pe aceste operaţiuni, statul german, din banii contribuabililor, va trebui să acopere aceste pierderi. Deja, Germania are angajate sume imense – peste 800 de miliarde de euro pierderi potenţiale, doar acum, care ar rezultat din căderea statelor PIIGS -, sume care vor creşte cu cât se vor scurge mai mulţi bani spre periferie. Şi dacă pierderile pentru nemţi deja ar fi substanţiale în cazul în care zona euro şi-ar reduce din membri actuali, aceste vor creşte pe măsură ce statele europene cad în efectul de domino al crizei.