Politicienii instrumentalizează criza
Impresia că actuala criză ar fi devenit doar un pretext spre a impune europenilor o severă politică de austeritate, de inspiraţie neoliberală, a generat atît un apel imperativ al unor partide politice de stînga din Europa cît şi o intervenţie a unuia din cei mai prestigioşi şi controversaţi filozofi contemporani: Giorgio Agamben. Cei dintîi, după ce deplîng o aşa zisă demolare sistematică a unor drepturi salariale şi condiţii de muncă cucerite din greu, de-a lungul ultimului veac, după ce constată că în pofida protestelor nimic nu s-a schimbat, cred că o opoziţie frontală ar fi ultima soluţie, conformă întrucîtva celeia din apelurile-manifest lansate de regretatul Stephane Hessel. Filozoful italian în schimb, profesor de estetică la Universitatea din serenissima Veneţie, agită spiritele prin tezele sale.
Inaintea recentei decernări a premiului Leopold Lucas, dotat cu 50.000 de euro, care i-a fost atribuit de către Facultatea de Teologie Evanghelică din Tübingen, Agamben a vituperat în faţa ziariştilor împotriva viciilor actualei societăţi care, în pofida spiritului ei lumesc, secular, ar fi mai religioasă şi iraţională decît cele precedente. Băncile au luat locul bisericilor, banii au devenit Dumnezeu iar bancherii sunt preoţii oficianţi ai noului cult.
Opiniile filozofului în vîrstă de 70 de ani, a cărui faimă internaţională se datorează mai cu seamă cărţii sale „Homo sacer”, deşi radicale, nu sunt lipsite de un sîmbure de adevăr şi de unele rezonanţe biblice, trimiţînd cu gîndul şi la viţelul de aur. Dar cum politicienii nu se sinchisesc nici de filozofie nici de filozofi, este puţin probabil că vehemenţa criticilor formulate de Agamben la adresa actualei societăţi dar şi a unor structuri europene, va determina cea mai infimă schimbare. Poate cel mult zîmbetul condescendent al celor care citesc ziarele, în ocurenţă LA REPUBBLICA şi LIBERATION din care le-a fost dat să afle recent propunerile filozofului de reformare a Europei. Inspirate de textele mai vechi ale colegului său francez Alexandre Kojève, formulate după al doilea război mondial, ele merg ceva mai departe virînd uneori spre absurd. La vremea lui, Kojève credea că cele mai mari pericole pentru Franţa ar fi o Germanie din nou puternică şi al Treilea Război Mondial. Acesta din urmă nu a sosit încă dar Germania a devenit între timp motorul Europei. Epoca statelor naţionale a apus, îi urmează cea a Imperiilor. Iar pentru ca în noua constelaţie Franţa să nu-şi piardă virtuţile de Grande Nation, Kojève o vedea la vîrful unui imperiu latin, din care să facă parte Italia, Spania. Portugalia ţinea, în această structură vizionară mai degrabă de Imperiul anglo-saxon din care fireşte că şi Germania urma să facă parte, dar în varianta dez-industrializată, astfel încît să depindă de importurile din Franţa. Istoria a luat-o însă pe alte căi decît cele recomandate de filozoful francez de origine rusă.
Agamben crede că tezele răposatului său predecesor merită un plus de reflecţie tocmai acum fiindcă de ceea ce acesta s-a temut, s-a întîmplat. Germania a devenit în Europa reprezentanta mentalităţii anglo-americane, constrîngînd ţările mai sărace să satisfacă interesele celor mai bogate, mai ales propriile sale interese care, cum o dovedeşte istoria sa recentă, nu sunt dintre cele mai nobile. Pe scurt, dat fiind clivajul cras de mentalitate dintre nordul şi sudul Europei, a le impune meridionalilor modul de viaţă şi de lucru al septentrionalilor, ar duce la pieirea celor dintîi, cărora le este străin spiritul capitalist, în vreme ce teutonii sunt animaţi de un etos protestant.
Cum era de prevăzut, viziunile lui Agamben au declanşat dezbateri în paginile de foileton ale marilor ziare europene, deşi ele nu sunt întru totul străine de o altă viziune, nu mai puţin eretică, enunţată tot pe fundalul crizei de economişti şi oameni de afaceri. Şi anume, scindarea monedei euro în două – un euro de sud şi unul de nord. Că ideile lui Giorgio Agamben au avut un mai puternic ecou mediatic decît cele ale lui Hans-Olaf Henkel se datorează evident solidului renume internaţional al filozofului dar şi componentei etno-psihologice a argumentelor invocate. Care însă, au deschis cale liberă unor controverse pseudo-filozofice şi unor vulgarizări intens emoţionale.
Giorgio Agamben se bucură între timp de onorurile făcute de Universitatea din Tübingen, prin medalia Leopold Lucas, în memoria rabinului şi eruditului care a fost ucis în lagărul din Theresienstadt. Printre laureaţii acestei distincţii care se acordă anual din 1972 încoace se mai numără Schalom Ben-Chorin, Karl Popper, Dalai Lama şi fostul preşedinte al Germaniei, Richard von Weizsäcker.