Politicienii vor mereu ca băncile centrale să le poarte războaiele personale. Dar dacă izbucneşte un război adevărat?

Guvernele însă, dependente de deficite bugetare în demersul lor continuu de a-și legitima prezența la putere între două rânduri de alegeri, au tendința de a se raporta la băncile centrale nu ca la niște parteneri cu legitimitate egală și complementară, ci ca la niște „frâne” enervante în calea planurilor lor de realizare a „binelui public” prin cheltuieli virtual nelimitate. Niciodată dobânzile nu sunt suficient de joase, niciodată lichiditatea nu e destul de abundentă – pe scurt, politica monetară nu e niciodată suficient de „acomodantă”.

Pentru politicieni, e totdeauna război – chit că e vorba doar de războaiele lor personale. Ca atare, și-ar dori ca băncile centrale să-și permanentizeze politicile monetare „neconvenționale”, de stimulare a economiei, dar și a împrumuturilor statului. Iar când li se spune că un astfel de scenariu este complet iresponsabil pentru economie și sistemul financiar, răspund agresiv, ajungând inclusiv la teorii ale conspirației.

Prin contrast, băncile centrale sunt nevoite să rămână fidele principiilor lor prudențiale chiar și în cele mai grave momente ale istoriei, cum ar fi primul război mondial, reușind, totodată, să sprijine politicile guvernamentale raționale.

Găsim un astfel de exemplu în lucrarea „Istoria politicei noastre monetare și a Băncii Naționale”, apărută în 1933 sub semnătura lui Constantin I. Băicoianu, director în BNR. Acesta își amintește cum, în 1914, izolarea economică a încă neutrei Românii, ca urmare a evoluțiilor de pe front, care submina grav schimburile comerciale, ca și necesitatea demarării pregătirii militare a țării, au făcut ca Guvernul să solicite BNR ca, în mod excepțional și în dezacord cu statutul acesteia, să acorde un împrumut de stat masiv, de 100 de milioane de lei.

Statutul BNR nu prevedea posibilitatea ca banca centrală să împrumute statul și, în plus, stipula limpede că emisiunea monetară trebuie efectuată „numai în raport cu nevoile reale ale vieții economice”. Alternativa vehiculată în epocă era însă și mai periculoasă și mai inflaționistă, aceea ca Guvernul să-și tipărească el însuși bani, cu alte cuvinte să acționeze ca o instituție de emisiune.

În aceste condiții, dat fiind gravitatea excepțională a situației, Banca Națională a acceptat să împrumute ea statul. A pus însă condiția de a se respecta unul dintre principiile cele mai importante din statutul său, respectiv ca acoperirea în aur a totalului numerarului în circulație, cu tot cu creditul de stat ce urma să fie acordat, să nu scadă sub nivelul de 33%.

Guvernul a acceptat condiția, iar conducerea BNR a avizat împrumutul. „Hotărârea Consiliului general nu s-a luat decât după lungi și largi desbateri și ezitări pe cât de mari, pe atât de legitime, deoarece această operație nu intra în cadrul prevederilor fundamentale ale legilor și statutelor Băncii Naționale, iar din punct de vedere economic punea institutul de emisiune în situația să facă o emisiune peste nevoile circulației monetare a țării. Și ezitările au fost cu atât mai mari cu cât Consiliul își dădea perfect seama că această primă operație antistatutară ce se cerea Băncii putea să constituie începutul unei politici greu de stăvilit în desfășurarea evenimentelor politice și militare ce erau în curs, conducând în ultimă consecință la compromiterea valutei noastre naționale”, scrie Constantin I. Băicoianu în lucrarea citată.

Banca Națională s-a mai opus cu această ocazie ideii Guvernului de a impune un curs fix al leului, stabilit arbitrar, pe cale administrativă.

„În vreme ce aveau loc tratativele pentru încheierea primului împrumut, s-a afirmat și curentul ca emisiunea necesară statului să se facă pe temeiul cursului forțat. Trebuie relevat ca un merit al institutului nostru de emisiune de a fi înlăturat de la început această propunere, care ar fi fost de natură să prejudicieze profund atât încrederea în biletul Băncii, cât și interesele economice ale țării”, mai notează directorul BNR.

După perfectarea și acordarea împrumutului, Banca Națională a intuit că astfel de situații se vor repeta, dat fiind înrăutățirea situației economice și politice în Europa și în întreaga lume. În aceste condiții, BNR a încercat să ia măsuri pentru majorarea rezervei de aur a țării, majorare care să permită noi emisiuni monetare, cu respectarea principiilor prudențiale. Astfel, Banca a propus Guvernului ca exporturile de cereale românești să se facă doar contra aur. Propunerea era fundamentată de cererea foarte mare de astfel de exporturi, mai ales din partea Puterilor Centrale, și pe măsurile similare luate de alte state europene.

Guvernul nu a avut însă curajul să implementeze măsura, temându-se de înrăutățirea relațiilor cu cumpărătorii.

„Banca Națională a fost cea dintâi care a emis părerea și a cerut Guvernului să adopte această politică, întrucât ea adusese altor țări foloase remarcabile. Ideea, deși sănătoasă, n-a fost îmbrățișată de forurile competente așa cum s-ar fi cuvenit, din considerațiuni de ordine diplomatică. Țări care au știut să aprecieze evenimentele mai bine decât noi au putut să-și valorifice produsele lor în aur. Adoptând o astfel de politică, ele au reușit să consolideze pentru multă vreme poziția băncilor lor de emisiune și implicit interesele lor de circulațiune monetară”, se mai arată în lucrarea citată.