Populism, naţionalism şi alunecarea Europei către stânga

Pentru prima dată în istorie s-a întâmplat ca, în acest an 2012, alegerile derulate în varii ţări europene, între care România, să nu fie scrutine parohiale ci să aibă şi un puternic substrat şi mesaj continental.
Atât în Franţa cât şi în România s-a impus stânga. Din varii motive, între care un rol de seamă a revenit absenteismului, partidele de centru-dreapta s-au văzut puse la colţ de alegători. În România s-a mers atât de departe, încât capitala, timp de două decenii un incontestabil fief al forţelor de centru dreapta, să devină, practic integral, un bastion al USL.

Desigur, sunt destule motive întemeiate ori fireşti pentru această pedepsire a dreptei. Există, indiscutabil, o erodare naturală a popularităţii unor formaţiuni care se află multă vreme la putere.

Apoi, televiziunile româneşti, în frunte cu Antenele voiculesciene şi cu OTV-ul lui DD şi-au adus propria lor contribuţie, nu tocmai fastă, întru accelerarea acestei erodări, scrie Deutsche Welle.

Dreapta democratică nu s-a dovedit nici ea mai presus de critici. Dar pedepsirea ei radicală, de către electorat s-a datorat, înainte de orice, nevoii cetăţenilor de a le achita foştilor guvernanţi o mai veche notă de plată. Supărarea mare a iscat-o, se ştie, austeritatea, care a determinat vreo zece debarcări în Europa. Din cauza măsurilor de economisire, guvernele europene au căzut unele după altele, secerate ca popicele.

Dar să stăm strâmb şi să judecăm drept. Austeritatea a repus pe picioare o Românie cu o gaură bugetară enormă şi cheltuieli publice debordante care se îndrepta cu pas grăbit spre faliment. Austeritatea, în condiţiile crizei datoriilor suverane s-a dovedit ineluctabilă în toate ţările europene, inclusiv şi mai ales în cele ajunse la un pas de bancrută.

Ţine de natura lucrurilor ca electoratele să nu aprecieze prea mult formaţiunile care le cer să-şi strângă cureaua. Şi să nu-i iubească pe politicienii care le spun adevărurile dure.

Dar austeritatea nu-i nici pe departe singurul motiv al opţiunii pro-stânga a francezilor, a românilor şi, parţial şi a germanilor, ca şi cea în favoarea populismului de dreapta a unor electorate scandinave. Există o indispoziţie europeană, dată de deficienţele de construcţie ale Uniunii şi ale zonei euro care se manifestă prin alunecarea spre populismul de dreapta sau stânga naţionalistă a electoratelor europene.
La mijloc e şi lehamitea politică, dar şi supărarea multor cetăţeni pe-o Europă, care dă din bucluc în bucluc şi nu mai pare capabilă să iasă din cronica ei criză. O Europă care pare tot mai mult apanajul unei pături extrem de subţiri, de centru dreapta, prea puţin convingătoare în discursul ei pro-european.

Această pătură, deşi, uneori, feroce în demersurile ei de menţinere a refugiaţilor din Africa şi Asia în afara graniţelor continentului, le pare multora a fi prea anemică în apărarea drepturilor omului. Le pare multora, concomitent, prea slabă în eforturile ei de prezervare a profilului liberal şi creştin al societăţilor deschise asaltate de islamişti.

În măsura în care marile decizii din ultima vreme se iau în cancelariatul berlinez pare a fi şi-o Europă din ce în ce mai puţin legitimată democratic, din ce în ce mai intens percepută ca un proiect elitar, situat la mare distanţă de nevoile reale, imediate ale cetăţeanului continental.

În fine, e o Europă care, dincolo de frontierele ei germane, olandeze, nordice, dă semne să nu mai fie în stare să ţină piept concurenţei economice tot mai acerbe, tot mai nemiloase a statelor emergente.
Or, tocmai necesitatea adaptării suple, fiabile şi eficiente la globalizare e marea provocare a momentului, cauza reală a turbulenţelor cronice abătute asupra ţărilor europene.

Replica cea mai adecvată la această provocare nu o are stânga socialistă. Cea franceză bunăoară a făcut, cu succes, campanie pentru Francois Hollande şi pentru sine, în alegerile legislative, încercând să capteze resursele resentimentare, anti-germane ale unei părţi a populaţiei.

Ceea ce nu e decât o formă de ultranaţionalism vetust şi caduc, tipic pentru secolul al 19-lea şi epoca fascistă. Mulţi au considerat, vreme îndelungată, că, în procesul integrării europene, această fază ar fi fost depăşită pentru totdeauna. S-au înşelat.

Prin urmare, socialiştii care au câştigat alegerile în Franţa, dar şi o parte a USL – numai ca o stângă autentică, definită prin reformism şi efort înnoitor nu pot fi calificate. În schimb, se poate bănui că formaţiunile victorioase au fost ridicate pe scut, or lăsate să fie ridicate pe scut, prin absenteism, dintr-o raţiune populistă şi naţionalistă, pentru că electoratele percep în ele şi speră să fructifice prin ele o rezistenţă la proiectul european.

Inutil de subliniat că, astfel, naţiunile europene nu vor progresa către reformele necesare continentului, ci, dimpotrivă, riscă să se afunde şi mai adânc în multicefala criză care ne-a cotropit.