Primăvara iresponsabilităţii noastre

Acestea vin, însă, la pachet, cu ceea ce mie, personal, mi se pare o relaxare foarte mare. Bună în anumite situaţii, cum ar fi o scădere a grijei nemăsurate faţă de ce fac alţii cu viaţa lor, rea în alte situaţii, în care singurul scop a devenit „să mă simt bine, să fac ce vreau, când vreau”. Nicicând nu mi-a fost dat să văd un grad de iresponsabilitate mai mare decât acum. Discuţia corectă politic e împinsă doar în limitele sale. Imaginaţi-vă un segment de dreaptă. La o extremitate are „deloc”, la cealaltă „tot, complet, indiferent de context”. Nu contează că ar trebui să găsim, de regulă, poziţii pe acest segment între cele două extremităţi; nu, discuţia se poartă, în majoritatea cazurilor, doar la capete. Chiar dacă între ele există o lume întreagă de gradaţii şi nuanţe, de context şi circumstanţe. În unele situaţii trebuie aplicată mai multă corectitudine politică; în altele mai puţină. Dar nu, viaţa trebuie să fie simplă, ca să corespundă simplităţii gândirii multora dintre noi.

Nu se mai întreabă nimeni, atunci când se bucură, pofticios şi satisfăcut, de propriile drepturi, cum sunt ele obţinute, sau cum ar trebui să ne comportăm atunci când le avem. Libertatea de exprimare? Trebuie să fie ABSOLUTĂ. Libertatea, dreptatea, să fie ABSOLUTE. Nu se mai oboseşte nimeni să se întrebe ce înseamnă „absolut”. Nu mai discutăm despre autocenzură, despre luare de seamă la propria persoană. Despre răspundere, responsabilitate, empatie. Despre de ce e bine să-ţi stăvileşti anumite porniri sau pofte. Despre de ce e bine să taci, uneori. Sau să numeşti lucrurile exact aşa cum sunt, alteori. Că uneori să răneşti sentimentele cuiva e mai bine, decât să-l laşi să fie un ignorant sau un animal. Uităm, adeseori, că cele mai aberante şi groaznice lucruri făcute omului de către om s-au bazat pe susţinerea sau tăcerea celorlalţi. Şi pe gândirea simplificată şi dusă la extrem.

Lumea din jur se schimbă, încet, sub aceste asalturi ale nepăsării şi iresponsabilităţii totale. Rusia invadează ţări şi minte că nu e ea. Discursul politicienilor e din ce în ce mai halucinant: am avut şi noi un prim ministru care, cu o înregistrare video-audio în faţă, susţinea în continuare că nu spune acel lucru, negând, pur şi simplu, realitatea. În Statele Unite, candidaţii la preşedinţia celei mai mari puteri a lumii au discutat, la o dezbatere publică, mărimea penisurilor lor. Lumea s-a împărţit între extremismul intolerant al unor oameni spălaţi pe creier, mulţi dintre ei ajunsi în situaţia asta din sărăcie, ignoranţă sau ratare socială, sigur, însă mulţi ajunşi pur şi simplu din plictiseală (efectiv nu au găsit un scop mai bun în viaţă care să le dea senzaţia că ei contează, ceea ce, personal, interpretez drept un eşec colectiv) şi toleranţa vestică dusă la extrem, până la drobul de sare belgian.

E suficient să conduci o zi în Bucureşti ca să înţelegi ce spun. Nimănui nu-i pasă de viaţă, de lege, de ceilalţi. Acolo unde banda virează, şoferul merge drept, încăpăţânându-se să rămână surd şi orb la consecinţe, care nu întârzie să apară: România are de două ori mai mulţi morţi în accidente auto decât media europeană.

Oamenii de comunicare din companii au ajuns să scrie ştiri false pe care să le trimită presei drept comunicat, sub formă de glume de 1 aprilie. Pur şi simplu, nimic nu mai pare să conteze. Înţeleg, pe de o parte, nevoia lumii de a contesta reguli, după ce am fost, cu toţii, încorsetaţi, mult timp, de norme care de care mai inutile şi stupide, dar discernământul rămâne principala diferenţă dintre om şi animal. Am citit cu groază un interviu în care un posibil preşedinte al SUA, Donald Trump, refuza, pur şi simplu, să spună că nu va da cu bomba atomică în Europa. La un moment dat, reporterul a trebuit să încerce să echilibreze discuţia, şi ajunsese să-l someze: „Spuneţi că nu o să daţi cu bomba atomică în Europa. Spuneţi chestia asta explicit.” Iar Trump, foarte ţâfnos, refuza, ca un copilaş răsfăţat care strânge din buziţe şi dă căpşorul pe spate să nu-i poţi da piureul.

Mi se pare că e timpul să ne oprim şi să ne gândim puţin. Cred că seriozitatea şi responsabilitatea nu trebuie subevaluate. Şi că nepăsarea şi iresponsabilitatea nu pot să ducă decât la tragedii, precum în cazul Colectiv. Tragedii care, din când în când, ne trezesc din acest bâlci vesel şi iresponsabil la care contribuim, făcându-ne să simţim, cu toată puterea a o mie de mahmureli, consecinţele unui comportament de acest fel. Ne uităm, neputincioşi, şi încercăm să cârpim, să lipim cu scoci şi să dăm cu chit, sperând că data viitoare, deşi ne vom comporta la fel, rezultatele vor fi altele. 

Nu este nevoie să vă spun cine face aceleaşi greşeli de mai multe ori, dar aşteaptă rezultate diferite, nu?