Proiect petrolier gigantic în zona caspică. Este atât de complicat, costisitor şi riscant, încât „greii” globali ai petrolului stau deoparte

Compania naţională petrolieră din Rusia, Rosneft, alături de cele din China (China National Petroleum Corporation-CNPC), Azerbaidjan (SOCAR) şi de firma italiană Eni și-au dat mâna într-un consorțiu pentru explorarea și exploatarea a ceea ce se prefigurează a fi un nou „gigant” situat în inima structurii tectonice din nordul Mării Caspice, scrie publicaţia The Times Of Central Asia.

„Dacă proiectul va avea succes și cererea pe piață va rămâne constantă, se va prelungi poziția Kazahstanului ca furnizor global de petrol din 2040 până în 2080. Kazahii sunt pregătiți să contribuie la proiect cu o sumă de ordinul unui miliard de dolari pe an. Până în prezent, nu a fost prezentată nicio imagine globală asupra costului total”, scriu jurnaliştii de la publicaţia citată.

Potrivit geologilor citaţi de presa din Kazahstan, Depresiunea Caspică ar deține resurse semnificative de hidrocarburi care se cifrează la cca. 40-50 de miliarde de tone de echivalent în petrol. O rezervă imensă, mult mai mare decât ceea ce se explorează/exploatează deja acum în Caspică. Pentru comparaţie, proiectul Kashagan, aflat acum în exploatare, cel mai mare din zonă, presupune rezerve de doar 4,8 miliarde de tone de petrol şi 1.000 de miliarde de metri cubi de gaze naturale. Dezvoltarea lui a costat 50 de miliarde de dolari, bani plasaţi de consorţiul NCOC, din care fac parte China National Petroleum Corp (China), Exxon Mobil (SUA), Eni (Italia), Royal Dutch Shell (Marea Britanie), Inpex (Japonia) şi KazMunaiGas (Kazahstan).

Explorare complexă pentru o geologie complicată

Proiectul ridică provocări tehnice fără precedent în istoria mondială a petrolului, scriu jurnaliştii din Asia. El presupune forarea unui puț foarte adânc, de până la 15 kilometri, în zona centrală a Depresiunii Caspice. „Adâncimea proiectată a puțului propus Caspi-1 SPW se justifică prin nevoia de a fora prin stratul de sare, la 8,5 km, și prin stratul devonian, la 13 km, pentru a penetra în final complexul pre-devonian, de 1.000-2.000 m grosime”, potrivit sursei citate.

Este nevoie de puțină geologie pentru a înțelege rațiunile proiectului. Rezervele din nordul Mării Caspice sunt printre cele mai vechi și, prin urmare, cele mai adânci depozite care sunt deschise explorării și exploatării. Ele s-au format din sedimente de organisme moarte purtătoare de plasmă ce datează din perioada devoniană și din perioada carboniferă timpurie și s-au depus în urmă cu până la 418 milioane de ani. În urmă 146-200 de milioane de ani, s-au produs primele mișcări tectonice, care au izolat sau „sigilat” acumulările de sedimente față de atmosferă, ceea ce a permis producerea proceselor chimice care au dat naștere țițeiului, gazelor naturale și cărbunelui.

La sfârșitul erei paleozoice, uscarea apelor și compresia subterană a acestora a dus la formarea de domuri de sare, care aveau să acționeze ca stabilizatori pentru țițeiul și gazele din adâncuri. Motivul este acela că, deși formațiunile de rocă sunt conductori excelenți, domurile de sare au o rezistență încă și mai mare. Împreună, cele două straturi mențin rezervoarele de hidrocarburi într-o stare stabilă, chiar și în condiții de presiune și de temperatură extreme – cum este și cazul regiunii mai largi din nordul Mării Caspice, unde presiunea tinde să depășească 30.000 de atmosfere, iar temperatura se apropie de 1.000 de grade Celsius, ambele valori fiind cu circa o treime mai mari decât valorile medii de presiune și temperatură din partea mediană a scoarței terestre.

Riscuri mari de mediu

Zona cunoscută drept „inelul exterior” de domuri de sare din regiune cuprinde câmpurile aflate în exploatare de la Bashkortostan și Tatarstan (Rusia) la nord, provincia petrolieră Orenburg și exploatările de țiței, gaze și condensat din Kazahstan, la sud, și câmpurile caspice de la Emba, Tengiz și Kashagan. Câmpurile petrolifere de mică adâncime, situate deasupra domurilor de sare, sunt exploatate de mai bine de un secol și cele mai multe se apropie de epuizare. Aşadar, premiul cel mare zace sub domurile de sare.

„Inelul interior” se află doar între nordul Mării Caspice și țărmul acesteia, conținând peste 1.200 de domuri de sare cu diametrul variind între 3 și 50 de kilometri. Ca și în cazul inelului exterior, domurile sunt interconectate prin „poduri de sare”. Atât depozitele aflate deasupra lor, cât și cele de sub ele au rămas neatinse.
Însă ceea ce consorțiul și experții săi numesc o „provocare de ordin tehnic” reprezintă un coșmar pentru toți cei ce locuiesc în această zonă deja puternic contaminată.

Temperaturile și presiunile din depozitele de adâncime vizate de consorțiu sunt cel puțin duble față de cele din puțurile inelului exterior, aflate deja în exploatare. Se poate repeta o deflagrație ca cea petrecută în 1983, când un puţ a explodat pe câmpul Tengiz. Un accident ar transforma locul într-o mlaștină clocotindă de țiței, distrugând orice urmă de viață pe o suprafaţă considerabilă

„Deocamdată, consorțiul nu a dat publicității nimic despre măsurile și echipamentele de protecție pentru limitarea unui astfel de dezastru, cu excepția unor observații generale. Probabil criticile din partea grupurilor pentru protecția mediului vor ajunge în curând în atenția opiniei publice. Deja există o dilema: Merită, din punct de vedere financiar și moral, să își asume cineva riscuri atât de mari pentru a scoate la suprafață petrol de care s-ar putea să nu mai aibă nevoie nimeni? Căci, date fiind eforturile actuale și investițiile pompate în căutarea și exploatarea de surse de energie alternative și regenerabile, se va ajunge cu siguranță la un surplus de ofertă, iar proiectul poate rămâne neterminat din cauza faptului că nu va mai fi convenabil financiar. Iar, până atunci, dezastrul ecologic va fi complet și miliarde de dolari vor fi irosite”, spun jurnaliştii publicaţiei citate.

Marii jucători din industrie evită proiectul

Jurnaliştii din Asia observă că toți partenerii din consorțiu sunt întreprinderi controlate de stat-chiar şi la Eni, compania private, statul este totuşi cel mai mare actionar, cu 37%. Este semnificativă absența celor mai mari companii petroliere private din lume, cum ar fi Royal Dutch Shell, Chevron, ExxonMobil, Total și BP. Ei explică însă lipsa de interes a jucătorilor globali prin preţul mic al petrolului şi costurile mari ale proiectului.

„Toate aceste companii sunt amenințate de deficite de capital în contextul în care investitorii din sectorul energiei tind să migreze de la combustibili fosili la surse regenerabile. Aceasta duce la strania situație în care sectorul privat pune frână aventurilor hazardate în domeniul exploatării resurselor subsolului. Având în vedere că prețul global al petrolului oscilează în jurul valorii de 45 USD pe baril și luând în considerare transportul și costurile uriașe de operare, marja de recuperare a investiției și de profit este foarte mică și deloc atractivă”, scriu cei de la The Times Of Central Asia.