Punct de vedere al DNA despre graţiere trimis MJ: Modificarea legistaţiei în regim de urgenţă este nejustificată

‘DNA a transmis ministrului Justiţiei punctul de vedere argumentat referitor la proiectele de modificare şi completare a Codului penal şi a Codului de procedură penală, precum şi pentru graţierea unor pedepse, prin intermediul a două ordonanţe de urgenţă ale Guvernului. Direcţia Naţională Anticorupţie consideră că modificarea cadrului legislativ în regim de urgenţă şi în lipsa unor analize obiective care să ateste o nevoie socială imperioasă este nejustificată’, se arată într-un comunicat al DNA transmis, vineri, AGERPRES.

DNA susţine că legislaţia penală trebuie să realizeze un echilibru între nevoia societăţii de a trage la răspundere toate persoanele care au săvârşit infracţiuni şi drepturile fundamentale ale persoanelor cercetate ori aflate în executarea pedepselor aplicate, însă ‘modificările propuse ar altera acest echilibru’.

În punctul de vedere trimis MJ, DNA face o analiză detaliată a modificărilor propuse prin cele două proiecte, aducând numeroase critici.

Astfel, referitor la propunerile de modificare a Codului penal şi Codului de procedură penală, DNA susţine că se încalcă dispoziţiile art.115 din Constituţie privind delegarea legislativă.

‘Art.115 alin.1 din Constituţie prevede că Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice. Or, conform art.73 alin.3 lit.h) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. Mai mult, alin.4 al art.115 din Constituţie arată că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată. În consecinţă, dezincriminarea, schimbarea conţinutului constitutiv al unor infracţiuni şi modificarea felurilor şi limitelor pedepselor nu pot face obiectul ordonanţei de urgenţă’, declară DNA.

Procurorii spun că se încalcă dispoziţiile art.73 alin.3 lit.i) din Constituţie privind felul actului de modificare a Codului penal, deoarece infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. De asemenea, se depăşesc limitele motivelor din preambul.

În acelaşi timp, se limitează efectele denunţului, aspect necuprins în preambulul proiectului ordonanţei de urgenţă.

‘Intenţia legiuitorului exprimată în expunerea de motive a noului Cod penal, act normativ pentru elaborarea căruia au lucrat mulţi specialişti din domeniul dreptului penal şi pe o perioadă de timp îndelungată, precum şi politica penală a statului român nu se pot schimba atât de repede încât să se impună de urgenţă atenuarea reprimării abuzurilor şi neglijenţelor în serviciu şi a conflictelor de interese’, mai spune DNA.

DNA arată că Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019 prevede la pct. 59 că unul dintre riscurile la adresa apărării şi securităţii îl reprezintă nerealizarea obiectivelor de dezvoltare a României, care poate fi generată, între altele, de proliferarea corupţiei.

De asemenea, Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019 aşază corupţia în categoria vulnerabilităţilor, arătând că aceasta vulnerabilizează statul, generează prejudicii economiei şi afectează potenţialul de dezvoltare a ţării, buna guvernanţă, decizia în folosul cetăţenilor şi comunităţilor, precum şi încrederea în actul de justiţie şi în instituţiile statului, iar în plan extern, persistenţa corupţiei are impact negativ asupra credibilităţii şi imaginii ţării noastre.

În plus, Strategia stabileşte la pct. 75 că identificarea şi semnalarea actelor de corupţie constituie una dintre direcţiile de acţiune şi principalele modalităţi de asigurare a securităţii naţionale, în dimensiunea de informaţii, contrainformaţii şi de securitate.

Procurorii mai arată că statele membre au obligaţia de a trimite Comisiei Europene textul principalelor dispoziţii de drept intern pe care le adoptă în domeniul reglementat de directivă şi ‘este interesant de aflat dacă statul român sau Guvernul României a comunicat Comisiei aceste aspecte’.

Referitor la infracţiunea de abuz în serviciu, DNA consideră că reducerea pedepsei nu este justificată.

‘Prin stabilirea unei pedepse cuprinse între 6 luni şi 3 ani sau amendă, din punct de vedere sancţionator, abuzul în serviciu este echivalentul, de exemplu, al furtului sau al falsului în înscrisuri sub semnătură privată, dar este mai puţin gravă decât falsul material în înscrisuri oficiale săvârşit de un funcţionar public (…). Prin sancţionarea infracţiunii de abuz în serviciu la pedeapsa cu închisoare alternativ cu pedeapsa amenzii, practic se conduce spre derizoriu conduita abuzivă a funcţionarului în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Ca măsură de constrângere, pedeapsa are pe lângă scopul său represiv şi o finalitate de exemplaritate, ea concretizând dezaprobarea legală şi judiciară, atât în ceea ce priveşte fapta penală săvârşită, cât şi în ceea ce priveşte comportamentul inculpatului. Ca atare pedeapsa şi modalitatea de executare a acesteia trebuie individualizate în aşa fel încât inculpatul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor săvârşirea de fapte penale. Funcţiile de constrângere şi de reeducare şi scopul preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a putea fi determinată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de către societate’, declară DNA.

În opinia procurorilor, ‘o reacţie blândă’ faţă de acest gen de fapte ar face ineficientă lupta împotriva fenomenului de corupţie şi ar genera neîncredere în capacitatea justiţiei de a reacţiona la astfel de fenomene, punându-se în pericol ordinea publică.

DNA consideră că trebuie menţinută actuala abordare mult mai restrictivă prin care se sugerează faptul că orice încălcare abuzivă, chiar şi minimă, prin care se aduce o încălcare a intereselor legitime ale unei persoane este incriminată penal.

În plus, condiţionarea existenţei infracţiunii de un anumit prejudiciu vine în contradicţie cu garantarea dreptului la acces al persoanelor la un proces penal, întrucât s-ar limita sau chiar îngrădi dreptul persoanelor vătămate de a formula plângeri penale şi de a obţine repararea prejudiciului în cadrul procesului penal, cu consecinţa obligării acestora de a se adresa instanţelor civile, urmată de obligarea acestora la plata unor taxe judiciare de timbru (uneori exagerat de mari sau imposibil de achitat).

‘O asemenea modalitate de incriminare ar constitui o veritabilă încurajare pentru comiterea repetată de către funcţionari, cu intenţie, a unor fapte de abuz în serviciu, care ar provoca prejudicii apropiate valoric de plafonul respectiv, dar care nu l-ar depăşi, în vederea obţinerii pentru sine sau pentru altul de foloase materiale, în condiţiile în care asemenea exercitări ilegale ale funcţiei ar putea atrage cel mult răspunderea disciplinară şi civilă; de altfel, apreciem că în contextul socio-economic actual, un prejudiciu (suportat de către persoana vătămată) şi respectiv un folos (obţinut de către funcţionar sau de către altul) de 200.000 lei nu reprezintă o chestiune deloc neglijabilă ori cu o gravitate atât de redusă încât să excludă antrenarea răspunderii penale’, afirmă procurorii.

Totodată, limita prejudiciului – raportat la existenţa unui anumit cuantum – ar scoate în afara ilicitului penal faptele săvârşite cu ocazia unor achiziţii directe făcute de autorităţi (prin fragmentarea/împărţirea valorii contractului până la limita la care aceasta ar fi infracţiune).

Procurorii mai semnalează faptul că există consecinţe inclusiv în privinţa termenului de prescripţie a răspunderii penale datorită diminuării termenelor de pedeapsă, în sensul împlinirii rapide a acestora.

Un alt neajuns major al proiectului supus dezbaterii, arată DNA, este înlăturarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, de care de altfel funcţionarul se foloseşte, prin ipoteză, pentru comiterea infracţiunii.

Eliminarea din elementele constitutive ale sintagmei referitoare la producerea unei vătămări persoanelor ar conduce la imposibilitatea tragerii la răspundere penală în condiţiile în care cuantumul pagubei suferite ar fi mai mic decât limita prevăzută de lege.

O altă modificare propusă se raportează la faptul că urmărirea penală a faptei de abuz în serviciu să se realizeze doar la plângere prealabilă.

‘Acest punct de vedere îl apreciem ca fiind total greşit, deoarece interesul societăţii este ca persoana care a săvârşit o infracţiune să fie identificată, judecată, condamnată şi să-şi execute pedeapsa, iar interesele individuale ale persoanelor sunt ca niciunul dintre drepturile şi interesele lor să nu fie încălcat prin conduita abuzivă a persoanelor însărcinate cu desfăşurarea unor anumite atribuţii de serviciu. Pe de altă parte, în cele mai multe cazuri formularea unei astfel de plângeri este imposibil de realizat în condiţiile în care subiectul pasiv este statul, respectiv unităţile administrativ teritoriale, servicii publice reprezentate de însuşi făptuitorul care nu are niciun interes să se defere justiţiei’, declară DNA.

Pe de altă parte, procurorii spun că va exista un arbitrariu care decurge chiar din specificul instituţiei plângerii prealabile aşa cum sunt definite la art.297 alin.2 Cpp dacă conducătorul persoanei vătămate ar trebui să sesizeze o astfel de infracţiune şi doreşte să evite răspunderea penală pentru paguba creată de un anume funcţionar, ‘va putea în mod arbitrar să muşamalizeze această situaţie’.

‘Existenţa plângerii prealabile ca şi condiţie de procedibilitate şi pedepsibilitate este în contradicţie majoră cu gravitatea faptei raportat, cel puţin, la cuantumul pagubei materiale mai mare de 200.000 lei. Aceasta ar limita drastic posibilitatea de intervenţie a organelor statului în restabilirea echilibrului social în cazul în care persoana vătămată ar alege să rămână în pasivitate. În altă ordine de idei, acest gen de fapte pot fi descoperite la un interval de timp considerabil de la data săvârşirii lor cu implicaţii majore asupra aplicării dispoziţiilor art. 296 Cpp privind termenul de introducere a plângerii prealabile’, mai spune DNA.

Procurorii subliniază că, prin noua reglementare, va fi încurajată ‘conduita abuzivă a funcţionarilor, incorectitudinea, imoralitatea, lipsa de onestitate şi de probitate a acestora în soluţionarea unor drepturi şi interese ale persoanele fizice sau juridice’.

Sub aspectul sesizării infracţiunii vor fi lipsite de dreptul material la acţiuni: Curtea de Conturi a României, Direcţia Generală Antifraudă/ANAF; Corpul de control al prim-ministrului, corpurile de control constituite la nivelul ministerelor, organele Ministerului de Interne, organele de urmărire penală.

De asemenea, sintagma ‘exercitarea serviciului’ presupune un cadru general care ar putea lăsa loc de interpretare în situaţii concrete şi ar trebui să se menţină interpretare ‘în exercitarea atribuţiilor de serviciu’, întrucât reprezintă un cadru determinat, uşor de delimitat şi care nu vine în contradicţie cu considerentele Deciziei Curţii Constituţionale 405/2016.

‘Nu se poate face abstracţie nici de împrejurarea că modificarea proiectată aruncă în derizoriu infracţiunea de abuz în serviciu, plasând-o pe acelaşi palier cu infracţiuni precum cele de ameninţare ori la regimul circulaţiei pe drumurile publice, deşi, cel puţin în istoria recentă, a provocat pagube incomensurabile patrimoniilor publice. Impactul acestor modificări pentru cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată în care au fost cercetaţi inculpaţi pentru infracţiunea de abuz în serviciu este unul major şi poate lipsi de eficienţă anchetele penale desfăşurate de structura noastră de parchet în urma cărora aceştia au fost deduşi judecăţii, anchete ce au presupus efectuarea unui volum important de acte procedurale şi implicarea unor numeroase instituţii ale statului cu atribuţii în domeniu. De altfel, aceste modificări ar avea un impact negativ asupra mediului concurenţial de afaceri în ceea ce priveşte modalitatea de atribuire a unor contracte de achiziţii publice şi ar crea premisele unor încălcări ale legii nesancţionate de legislaţia penală’, precizează DNA.

Procurorii apreciază ca fiind greşită dezincriminarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, deoarece raţiunea incriminării actuale a acestei infracţiuni este similitudinea cu abuzul în serviciu, singura diferenţă fiind sub aspectul laturii subiective, respectiv intenţie pentru abuzul în serviciu şi culpă pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Dacă un funcţionar nu îndeplineşte din culpă un act şi se produc grave pagube materiale, vătămări ale drepturilor unor persoane/entităţi, angajarea răspunderii penale nu mai e posibilă. Nu se arată niciun motiv pentru care neglijenţa în serviciu nu mai prezintă pericol social.

Potrivit DNA, în cazul conflictului de interese, prin noua formă de reglementare propusă practic a fost eliminată sintagma ‘sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură’.

‘Forma actuală a incriminării conflictului de interese are ca scop crearea premiselor legale desfăşurării activităţilor de serviciu şi exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice într-un cadru de imparţialitate şi integritate, pentru a asigura încrederea cetăţenilor în autorităţile şi instituţiile statului. Prin incriminarea acestor fapte se garantează desfăşurarea de către funcţionarul public a activităţii sale profesionale cu un înalt grad de probitate morală astfel încât implicarea acestuia în luarea unor decizii trebuie să nu aibă ca finalitate satisfacerea unui interes contrar, respectiv să se împiedice conduita funcţionarul public care pus în situaţia de a alege între interesele sale private sau ale unor persoane apropiate lui şi interesele instituţiei publice pe care o reprezintă să nu fie tentat să acţioneze în favoarea celor dintâi’, afirmă DNA.

Procurorii spun că nu se impune introducerea condiţiei ca foloasele patrimoniale să fie ‘necuvenite’, atât timp cât prin Decizia CC 603/2015 s-a reţinut că noţiunea de folos patrimonial din cuprinsul art. 301 alin.(1) din Codul penal are în vedere orice tip de folos patrimonial, şi nu doar folosul patrimonial necuvenit.

‘Considerăm că modificările preconizate reduc drastic şi fără nicio motivare serioasă aplicabilitatea reală, precum şi posibilitatea organelor de judiciare de a descoperi, proba şi sancţiona asemenea fapte, prin eliminarea din incriminarea a ipotezelor în care funcţionarul, prin actul îndeplinit sau decizia la care participa, obţinea foloase patrimoniale pentru persoana cu care se afla în raporturi de muncă sau de la care beneficia de foloase de orice natură, ambele situaţii frecvent întâlnite în practică. Noua incriminare a acestei infracţiuni face imposibilă sancţionarea funcţionarului care, de exemplu, atribuie contracte unei persoane de la care beneficiază, ca particular, de foloase, ceea ce reprezintă o gravă încălcare a standardelor de integritate pe care funcţionarii trebuie să le respecte şi care poate constitui o formă de mascare a mitei date tocmai pentru atribuirea contractului respectiv’, mai arată DNA.

De asemenea, susţin reprezentanţii DNA, o altă modificare susceptibilă să ridice probleme în ceea ce priveşte caracterul efectiv al interdicţiei prevăzute de art.301 Cp este şi cea privind caracterul necuvenit al folosului obţinut pentru soţ, rudă sau afin, inexistentă în actuala reglementare.

Astfel, în ipoteza în care funcţionarul atribuie un contract finanţat din fonduri publice soţului său, cel dintâi se va putea apăra susţinând că soţul său a efectuat prestaţia la care s-a obligat astfel încât folosul nu are un caracter necuvenit, ‘ceea ce evident că este inacceptabil într-un stat de drept în care trebuie apărată şi respectată, în primul rând, aparenţa de corectitudine şi integritate a funcţionarilor publici’.

Totodată, prin excluderea infracţiunilor de conflict de interese, dar şi a neglijenţei în serviciu (care se propune a fi abrogată) se restrânge sfera subiecţilor activi cărora li se aplică textul art.301 Cod penal, respectiv doar la acele persoane care au calitatea de funcţionar public.

‘Apreciem soluţia propusă ca fiind abuzivă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal, ce reglementează conflictul de interese, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 308 alin. (1) din Codul penal, referitoare la infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane, întrucât acestea din urmă incriminează, de asemenea, fapte de corupţie şi de serviciu, cu referire şi la art. 301 din Codul penal. Astfel, potrivit actualei reglementări, pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de conflict de interese, prevăzută la art. 301 din Codul penal, pe lângă funcţionarii publici, definiţi la art. 175 din Codul penal, şi persoanele prevăzute la art. 308 alin. (1) din acest cod, cu diferenţa de regim sancţionator prevăzută la art. 308 alin. (2) din Codul penal’, afirmă sursa citată.

Cu privire la introducerea alineatului 3) al art.290 din Codul de procedură penală, în sensul ‘limitării formulării denunţului la o perioadă de 6 luni de la data săvârşirii faptei, apreciindu-se ca fiind lipsit de eficienţă juridică’, DNA o apreciază ca fiind excesivă.

În opinia procurorilor, nu se justifică limitarea depunerii denunţului într-un anumit termen, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a urmărit chiar să incrimineze nedenunţarea unor infracţiuni (art. 266 Cp şi art. 410 Cp), iar textul nou introdus nu este în acord cu prevederile din Codul penal.

‘Motivele pentru care o persoană nu formulează un denunţ pot fi diverse. De asemenea, este posibil ca fapta să fie cunoscută de către denunţător după acest termen de 6 luni – situaţie nereglementată de textul menţionat. Depunerea denunţului în termen de 6 luni la organul de urmărire penală competent nu constituie un criteriu obiectiv şi rezonabil, aşa încât nu justifică aplicarea unui tratament juridic diferenţiat denunţătorilor sub acest aspect. Deşi completările aduse reglementării denunţului sunt situate în Codul de procedură penală, acestea reprezintă o normă de drept penal, deoarece au efecte în planul răspunderii penale. Stabilirea unui termen în care denunţul trebuie formulat şi a necesităţii depunerii lui la organul de urmărire penală competent vor afecta în mod substanţial comportamentul subiecţilor de drept penal. Este cunoscut faptul că, mai ales în materia infracţiunilor de serviciu, o persoană s-ar putea afla în situaţia de a se teme să formuleze denunţ împotriva unui superior cât timp acesta din urmă se află în funcţie. De asemenea, nu trebuie omisă împrejurarea că lipsirea de efectele juridice prevăzute de lege care conduc la înlăturarea răspunderii penale va descuraja infractorii să depună denunţuri peste termenul de 6 luni, ceea ce ar conduce la îngreunarea sau zădărnicirea descoperirii unor infracţiuni. Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că vor exista dificultăţi pe care le-ar întâmpina un participant la săvârşirea infracţiunii (complice, instigator) în a determina momentul săvârşirii faptei (momentul acţiunii autorului) şi şi organul de urmărire penală competent’, explică procurorii.

De asemenea, modificările propuse vor îngreuna extrem de mult descoperirea faptelor de corupţie săvârşite anterior lunii iulie a anului 2016, ceea ce echivalează cu o dezincriminare de facto a acestor fapte.

Pe de altă parte, în nota de fundamentare şi în expunerea de motive nu e indicat niciun argument care să justifice o asemenea modificare.

‘În legislaţia română, cauza de nepedepsire a denunţătorului pentru infracţiunile de corupţie e o instituţie tradiţională, în vigoare în mod neîntrerupt din 1936. Întrebarea firească este: ce s-a schimbat între timp? De ce vrea statul român să renunţe la un instrument care s-a dovedit eficient? În foarte puţine cauze, denunţătorii anunţă organele de urmărire penală imediat după consumarea infracţiunii, deoarece la acel moment sunt mulţumiţi de folosul primit în schimb. Din practică, s-a constatat că, denunţurile se înregistrează când apar neînţelegeri între participanţii la infracţiune sau când aceştia doresc să profite de cauze de reducere a pedepselor. Nu se explică raţiunea pentru care se doreşte protejarea celor care au luat mită şi garantarea faptului că, după trecerea a 6 luni nu mai pot fi traşi la răspundere. Noua formă de reglementare propusă nu corespunde realităţilor sociale de prevenire a faptelor de corupţie pentru că prin lipsirea de eficienţă juridică a denunţului după împlinirea termenului propus se realizează în mod real o protejare a persoanelor fizice şi juridice de la efectul aplicării legi penale. Practic se încalcă principiul constituţional al înfăptuirii justiţiei astfel cum este reglementat de dispoziţiile art.124 din Constituţie, se obstrucţionează bunul mers al actului de justiţie. Astfel, persoanele care au săvârşit fapte de natură penală vor fi ocrotite prin noua reglementare de tragere la răspundere penală şi sancţionarea lor penală’, menţionează DNA.

Procurorii reamintesc că în legislaţiile penale europene denunţul nu este condiţionat formal de nicio limită temporală (art.158 din Codul de procedură penală german, art. 200-203 Cpp austriac, art. 323bis din Codicele penal italian, art.721-3, art. 128-32, art. 414-2, art. 422-2 din Cpp francez).

Referitor la proiectul de ordonanţă pentru graţierea unor pedepse, DNA afirmă că Guvernul nu poate dispune graţierea colectivă, deoarece singura autoritate care poate să decidă graţierea colectivă este Parlamentul României, întrucât graţierea colectivă formează obiectul legilor organice (conform dispoziţiilor art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţia României), iar legea specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe poate viza numai domenii care nu fac obiectul legilor organice (potrivit art. 115 alin. 1 din Constituţia României).

‘Mai mult, actul normativ, în întregul său, instituie privilegii şi este discriminatoriu, fără nicio justificare obiectivă, încălcându-se dispoziţiile art. 16 din Constituţia României privind egalitatea în drepturi, nu urmează raţiunea legilor de graţiere anterioare (Legea nr. 137/1997 şi Legea nr. 543/2002), singura concluzie plauzibilă fiind aceea că scopul său este favorizarea anumitor persoane condamnate’, consideră procurorii.

DNA mai arată că prin proiectul de graţiere se încalcă art.115 din Constituţie privind delegarea legislativă, deoarece Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, însă acordarea graţierii colective se reglementează prin lege organică.

Mai mult, alin. 4 al art. 115 din Constituţie arată că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, astfel încât acordarea graţierii nu poate face obiectul ordonanţei de urgenţă.

În secţiunea a doua din nota de fundamentare a proiectului, intitulată ‘motivul emiterii actului normativ’, se analizează doar situaţia suprapopulării penitenciarelor, inclusiv prin prisma jurisprudenţei CEDO în materie, rezultând că se pune problema doar a pedepsei închisorii cu executare în detenţie. Cu toate acestea, actul de graţiere ar fi incident şi în situaţia altor forme de individualizare a modului de executare a pedepsei închisorii, aşa cum se prevede în mod expres la art.1 alin.2 şi art.5 alin.2, se precizează în comunicatul DNA.

DNA consideră că adoptarea unei astfel de ordonanţe de urgenţă nu este necesară în raport de situaţia actuală din penitenciare.

‘În raport de scopul declarat al proiectului menţionat, un astfel de act normativ nu ar conduce la diminuarea populaţiei din penitenciare, având în vedere că, potrivit raportului de activitate al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pe anul 2015, persoanele care execută pedepse aplicate pentru infracţiuni contra patrimoniului reprezintă aproximativ 50% din această populaţie, în condiţiile în care respectivele persoane sunt exceptate de la graţiere. În schimb, nu sunt exceptate de la graţiere persoanele condamnate pentru infracţiuni asimilate celor de corupţie, în condiţiile în care persoanele condamnate pentru comiterea infracţiunilor de corupţie reprezintă aproximativ 1% din populaţia penitenciarelor, ceea ce nu ar conduce la o decongestionare a sistemului penitenciar. De asemenea, nu sunt exceptate de la graţiere persoanele condamnate pentru infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art.8 şi art.9 din Legea nr. 241/2005, care, în decursul timpului, au produs importante consecinţe negative asupra bugetului de stat, fiind calificate, ca şi infracţiunile de corupţie, drept ameninţări la adresa siguranţei naţionale’, afirmă DNA.

În plus, motivul emiterii ordonanţei – ‘starea penitenciarelor’ – nu justifică extinderea efectelor graţierii asupra pedepselor cu amendă, pedepselor suspendate condiţionat sau sub supraveghere.

Pe de altă parte, pragul de 5 ani închisoare pentru pedepsele propuse spre graţiere este unul nejustificat de larg, inclusiv în raport de nivelul mediu al pedepselor cu închisoare cu executare dispuse în mod definitiv de instanţele penale.

‘Fără o justificare obiectivă, dispoziţiile art.2 se aplică tuturor infracţiunilor (inclusiv celor exceptate de la graţiere, prin art.3 alin.4), deci şi celor de violenţă, viol, corupţie etc., nefiind impusă nici obligaţia achitării prejudiciului în termen de 1 an, sub sancţiunea revocării graţierii. Drept urmare, persoanele în vârstă de peste 60 de ani sunt graţiate în parte indiferent de faptele comise, fără a le fi impusă obligaţia acoperirii prejudiciului, indiferent de starea lor materială (pot deţine averi semnificative)’, mai declară sursa citată.

Potrivit DNA, categoriile de infracţiuni de la art.4 alin.3 sunt exceptate doar de la graţierea totală, nu şi de la graţierea parţială, iar urmarea este că ‘beneficiază de clemenţă şi infractori periculoşi, deoarece graţierea parţială nu se acordă în mod condiţionat de săvârşirea unor tipuri de infracţiuni’.

‘Sunt graţiate toate pedepsele cu amendă, fără a se stabili un plafon maxim, aşa cum se stabileşte în cazul pedepselor cu închisoarea, ceea ce înseamnă că voinţa politică este de a se renunţa la executarea pedepselor pecuniare indiferent de cuantumul lor – acestea sunt aplicate în special persoanelor juridice, pentru evaziune fiscală, infracţiune care nu este exceptată de la graţiere. Una dintre priorităţile Ministerului Public, inclusiv din perspectiva recuperării prejudiciilor (condiţionalitate MCV) este tragerea la răspundere penală a persoanei juridice – nu există nicio raţiune umanitară pentru graţierea pedepselor aplicate persoanelor juridice. Pedeapsa cu amendă este singura pedeapsă principală ce se aplică persoanei juridice şi executarea ei nu are legătură cu
‘starea penitenciarelor’. Dimpotrivă, întrucât art.3 alin 4 nu exceptează evaziunea fiscală prevăzută de art. 9 de la beneficiul graţierii, iar persoanele juridice sunt preponderent condamnate pentru aceste infracţiuni, propunerea legislativă este o încurajare a acestui fenomen, contrar obiectivelor asumate de România în domeniile prioritare. Raţionamentul este valabil şi pentru persoanele fizice condamnate pentru evaziune’, spun procurorii.

Mai mult, adaugă aceştia, graţierea condiţionată de achitarea prejudiciului de la art. 3 alin. 2 nu vizează persoane juridice şi nici pedepsele neprivative de libertate, preponderente în totalul condamnările.

Dispoziţiile art.2 nu conţin menţiuni cu privire la momentul la care condiţiile personale trebuie îndeplinite, ceea ce va produce confuzie şi va da naştere unor interpretări neunitare – trebuia inclusă o dispoziţie în sensul că graţierea parţială este incidentă în cazul celor care îndeplineau condiţiile speciale (vârstă, boală, stare de gravidie, copii în întreţinere), la data intrării în vigoare a actului de graţiere.

Conform DNA, se impunea ca achitarea prejudiciului (şi executarea măsurilor de confiscare specială şi extinsă) să fie o condiţie prealabilă graţierii.

‘Nu sunt exceptate de la graţiere – fără nicio raţiune obiectivă: lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (exceptate prin Legea nr. 137/1997 şi Legea nr. 543/2002), delapidarea (exceptată prin legile de graţiere anterioare), abuzul în serviciu, chiar dacă a produs consecinţe deosebit de grave (anterior, abuzul în serviciu în formă calificată era exceptat), conflictul de interese, infracţiunile de corupţie comise de alte persoane prevăzute de art.308 Cp, infracţiunile de corupţie comise de membrii instanţelor de arbitraj sau de funcţionari străini (art. 293 şi 294 Cp)’, potrivit DNA.

De asemenea, nu sunt exceptate tocmai infracţiunile de evaziune fiscală propriu-zise, cele mai grave, care formează obiectul majorităţii cauzelor instrumentate de organele judiciare.

În schimb, sunt exceptate de la graţiere faptele puţin grave: fapta de a nu se reface evidenţa contabilă distrusă, refuzul de a se supune controlului fiscal, deţinerea fără drept a formularelor fiscale cu regim special; însă sunt graţiate, indiferent de cuantumul prejudiciului cauzat şi indiferent dacă a fost sau nu acoperit la momentul constatării graţierii: rambursarea ilegală de TVA (încadrată în art.8 din lege); ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile; omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate; evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive (art.9 alin.1 lit.a-c), pedepsite cu închisoarea de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi, în forma simplă, limitele de pedeapsă fiind majorate cu 5 ani, respectiv 7 ani, în situaţia în care prejudiciul este mai mare de 100.000 euro, respectiv 500.000 euro.

‘Includerea evaziunii fiscale printre infracţiunile graţiabile şi posibilitatea graţierii pedepselor neprivative de libertate aplicate pentru fraudarea bugetului Uniunii Europene conduc la concluzia lipsei de interes pentru protejarea bugetului intern, singura sursă de modificare a stării penitenciarelor, dar şi a bugetului general UE, în dezacord cu politicile penale ale României. Concluzia este că iniţiatorul prezentului act normativ nu are printre priorităţi combaterea evaziunii fiscale, având în vedere că aplicarea de sancţiuni disuasive şi efective (cu executare) este una dintre condiţiile esenţiale pentru atingerea acestui obiectiv’, încheie DNA.