Reţeta de succes a economiei germane

Succesul unei economii naţionale depinde de obicei într-o oarecare măsură de ordinea stabilită pentru sectorul economic, fiindcă aceasta creează condiţiile-cadru, în limitele cărora se desfăşoară activităţile economice. În Germania, această ordine poartă denumirea de „economie socială de piaţă”. Pe de-o parte, ea se bazează pe concurenţa capitalistă, dar pe de altă parte îi oferă statului posibilitatea de a impune corecturi sociale. Sistemul îşi are obârşia în a doua jumătate a secolului XIX, informeaza Deutsche Welle. 

Potrivit lui Werner Schreiber, fost ministru al Protecţiei Sociale în landul federal Saxonia Anhaltină, cancelarul de atunci, Otto von Bismarck, „supranumit de contemporanii săi „cancelarul de fier”, a făcut posibile legile de protecţie socială, prin înfiinţarea caselor de pensii şi a asigurărilor de sănătate.”

Aceste sisteme, preluate între timp de numeroase ţări ale lumii, funcţionează în regim de paritate, adică jumătate din costuri sunt suportate de angajat, iar cealaltă parte de angajator. Acest principiu constituie şi astăzi nucleul legislaţiei sociale din Germania , extinsă după ultima conflagraţie mondială, în aşa fel încât să cuprindă şi protecţia şi stimularea familiei, acordarea ajutoarelor sociale şi multe altele. Parte integrantă a economiei sociale de piaţă este şi autonomia tarifară, explică Schreiber. ” Aceasta înseamnă că sindicatele şi patronatul negociază singure salariile, fără un amestec din partea statului”, a spus el.

Relaţiile de parteneriat dintre sindicate şi patronat au scutit în ultimele decenii Germania de grave conflicte de muncă, ceea ce constituie un alt avantaj considerabil.

Într-o perioadă în care şomajul a crescut la un nivel fără precedent în ţările vecine, Germania consemnează o adevărată minune în domeniul ocupării forţei de muncă. În prezent, 42 de milioane de oameni au job, mai mult decât oricând în istoria RFG. Acest succes se datorează şi reformelor înfăptuite sub genericul Agenda 2010, în urmă cu 10 ani. Uli Brückner, profesor la Stanford University a declarat: „Un avantaj considerabil a fost crearea unui sector cu salarii reduse, flexibilizarea şi dereglementarea pieţei muncii. Aceasta a stimulat apariţia unor noi locuri de muncă, dar a şi făcut posibilă apariţia a numeroase slujbe foarte prost plătite”, a spus el.

Indiferent cine va forma noul guvern german, acesta va avea sarcina să elimine din efectele negative ale Agendei 2010. Vor fi însă mici corecturi şi nu reforme de proporţii, crede Brückner. Probabil că şi paşii mărunţi contribuie în prezent la succesul economiei germane. „În societatea germană există un larg consens asupra necesităţii de a privi multe sarcini ca pe o muncă inginerească. Sistemul nostru politic poate fi asemuit cu o maşinărie cu roţi dinţate, în care se întrepătrund diverse instituţii, în baza unei ordini de drept”, a spus profesorul.

Şi, în vreme ce rotiţele dinţate din domeniul politic mai scârţâie din când în când, ingineria germană propriu-zisă ocupă un loc de frunte la nivel mondial. În fiecare an, aproximativ 100.000 de noi ingineri şi specialişti în ştiinţe exacte îşi fac intrarea pe piaţa muncii, venind direct de pe băncile uneia din cele 200 de facultăţi tehnice ale ţării. Nivelul ridicat al productivităţii este asigurat în Germania în egală măsură de muncitorii fără studii, dar cu calificare temeinică. Această realitate se datorează mult lăudatului sistem dual de educaţie, construit pe temelia breslelor medievale. Tinerii care nu urmează studii superioare au posibilitatea să înveţe meserie practică în fabrici şi cunoştinţe teoretice în şcolile profesionale. Uli Brückner oferă următorul exemplu: „Dacă vreau să lucrez în domeniul logistic, atunci învăţ limbi străine, contabilitate, modul de funcţionare al pieţelor. Deci tot cadrul în interiorul căruia mă mişc, în calitate de expert în logistică.”

În acest fel, economia germană este alimentată anual şi cu numeroşi lucrători bine calificaţi. De existenţa lor profită mai ales întreprinderile mici şi mijlocii, care formează coloana vertebrală a economiei ţării. În această categorie intră firmele care nu au mai mult de 500 de angajaţi. Ele formează mai bine de 99 la sută din cele aproximativ trei milioane de întreprinderi, câte există în Germania. Iar cele mai multe dintre aceste întreprinderi sunt în proprietatea unor familii. În opinia lui Klaus-Heiner Röhl, repsonsabil în cadrul Institutului Economiei Germane (IW), acesta este şi motivul pentru care industria realizează în continuare 26 la sută din întreaga performanţă a economiei germane, în vreme ce dezindustrializarea a avansat puternic în alte ţări. El a explicat: „Aceasta înseamnă că familia deţine această întreprindere şi nimic altceva, în timp ce, în Marea Britanie, de exemplu, o întreprindere similară ar fi fost deja de mult timp cotată pe piaţa de capital, acţiunile ei fiind preluate de o companie mare, care a decis între timp închiderea activelor din Marea Britanie şi transferarea lor în ţările unde forţa de muncă este ieftină. În Germania, sensul vieţii este pentru familia respectivă întreprinderea pe care o deţine şi bineînţeles că mijloacele de producţie rămân în ţară.”

Dat fiind că întreprinderile germane se confruntă cu o concurenţă acerbă din ţări asiatice, înalta calitate a produselor pe care le oferă nu mai este suficientă în sută la sută din cazuri. Totuşi, firmele germane se descurcă, deoarece conceptului „Made in Germany” i s-au adăugat între timp diverse alte componente. Klaus-Heiner Röhl explică: „O întreprindere nu vinde doar o maşină, ci o şi instalează, formează profesional forţa de muncă a cumpărătorului şi oferă servis pentru reparaţii 24 de ore din 24. În acest fel s-a ajuns într-atât de departe, încât funcţionarea la parametri maximi a maşinii să fie garantată.”

O garanţie pentru succesul economiei germane este tehnologia de vârf. Ţara este practic condamnată la inovaţie fiindcă nu dispune de bogăţii notabile de sol şi subsol. 11 la sută din angajaţii germani lucrează în industria de vârf, ceea ce constituie cu mult peste media la nivelul UE. În plus, Germania cheltuie anual 70 de miliarde de euro pentru cercetare. Nicio altă ţară europeană nu investeşte atât de mult în acest domeniu.

Uli Brückner, membru al Team Europe din cadrul Universităţii Stanford, a precizat în această privinţă: „Avem o vastă reţea de institute de cercetare finanţate din fonduri publice, cum ar fi Institutul Max Planck sau Frauenhofer, cu sucursale în toată ţara. Acestea încearcă, în colaborare cu industria, să impună teme de cercetare necesare, dar care nu pot fi lansate imediat pe piaţă.”

Dar, în timp ce cercetătorilor le este îngăduit să mai şi viseze, în domeniul infrastructurii nu contează decât elementele concrete. Ori, şi la acest capitol, Germania se poate arăta cu fruntea sus. Numai puţine ţări ale lumii se mai pot lăuda cu o reţea de infrastructură atât de complexă, fie că e vorba de energie, de telecomunicaţii, drumuri şi autostrăzi, reţele de căi ferate, capacităţi portuare sau legături aeriene. Din Berlin se poate ajunge în orice alt oraş european în decurs de 24 de ore. Aceasta are, bineînţeles, a face cu poziţia geografică pe care ţara o ocupă. În mijlocul Europei, până şi clima constituie un avantaj, după cum subliniază Brückner: „Nu ne confruntăm aici cu perioade de caniculă sau cu tornade. Clima este moderată, răcoroasă şi asta a favorizat de-a lungul secolelor trecute apariţia unor condiţii de producţie şi creştere a economiei mai favorabile decât la marginile Europei. Şi de pe urma condiţiilor climatice Germania profită, şi nu doar puţin”.