Reuters: Francezilor le merge prea bine pentru a accepta reformarea statului social

Asemenea generalului Charles de Gaulle, care se întreba, acum 50 de ani, „Cum poţi guverna o ţară care are 246 de varietăţi de brânză?”, viitorul preşedinte al Franţei, fie el conservatorul în exerciţiu Nicolas Sarkozy sau socialistul Francois Hollande, trebuie să rezolve puzzle-ul reformării unei naţiuni veşnic revoluţionare pentru a o adapta la provocările economice ale secoului XXI.

Sarkozy şi-a început în 2007 mandatul cu multă energie, pus pe fapte mari, dar a obosit după ce a reuşit, cu eforturi şi costuri politice imense, să-i determine pe francezi să muncească mai mult de 35 de ore într-o săptămână şi să ridice vârsta minimă de pensionare de la 60 la 62 de ani.

Cea mai recentă măsură a preşedintelui în exerciţiu a fost să scadă costul muncii prin reducerea contribuţiilor la asigurări sociale, compensată printr-o altă măsură nepopulară, creşterea TVA la bunuri şi servicii.

Rivalul său în scrutinul din 6 mai, Francois Hollande, favotrit în sondaje, vrea să răstoarne această ultimă decizie şi nu pare dispus măcar să încerce reformele economice structurale susţinute de mulţi economişti şi de UE.

„Crede cineva cu adevărat că liberalismul, privatizarea, dereglementarea care ne-au condus unde suntem astăzi, în criza financiară, ne vor ajuta să ieşim din această criză?”, răspundea Hollande săptămâna trecută, întrebat dacă va adapta pentru Franţa măsurile luate din toamna anului trecut în Spania şi Italia.

„Cred că astăzi putem crea creştere economică prin noi tehnologii, o educaţie mai de calitate şi noi surse de energie”, a spus el.

Hollande nu s-a arătat entuziasmat nici de propunerile înaintate în 2008 ale consiliul de economişti condus de Jacques Attali, de a stimula creşterea economică în Franţa prin măsuri ca deschiderea la concurenţă a profesiilor reglementate precum taximetria şi farmaciile sau ridicarea interdicţiei care împiedică deschiderea magazinelor duminica.

Adevărul incomod este că celor mai mulţi francezi le merge prea bine pentru a accepta modificări radicale în stilul de viaţă, în pofida şomajului de 10%, economiei în stagnare şi datoriei de stat care se apropie de 90% din PIB, notează Reuters.

Deşi s-a vorbit mult în timul campaniei electorale din acest an despre dezindustrialiare şi declin economic relativ, în special prin comparaţie cu Germania, problemele nu sunt percepute de populaţie ca fiind urgente.
Franţa a fost relativ neafectată de presiunile aprinse de pe pieţele obligaţiunilor care au împins Grecia, Irlanda şi Portugalia la măsuri draconice de austeritate şi reforme structurale serioase, sub auspiciile unor acorduri de finanţare externă convenite cu UE şi FMI.

Opinia publică s-a alarmat pentru scurt timp în ianuarie, când Standard & Poor’s a coborât în premieră ratingul AAA al Franţei, însă îngrijorarea s-a risipit repede, decizia agenţiei neavând un efect sesizabil asupra costurilor de finanţare a statului, în timp ce celelalte două mari firme de evaluare financiară, Fitch şi Moody’s, nu au retrogradat ţara.

Guvernul de la Paris se împrumută încă la unele dintre cele mai reduse dobânzi din istorie, randamentul obligaţiunilor cu maturitatea la 10 ani fiind de 3,1%, parţial deoarece mulţi investitori presupun că soarta Franţei este legată de cea a Germaniei, dar şi pentru că statul francez are o reputaţie de neclintit în privinţa atragerii de venituri şi onorării obligaţiilor financiare.

Serviciile publice funcţionează, ţara are o poziţie geografică ideală şi o piaţă uriaşă de consum, precum şi o forţă de muncă bine educată, cu productivitate ridicată, deşi francezii muncesc în medie puţine ore raportat la alte state din UE.

Teama de reformă a politicienilor de astăzi este determinată şi de istoria recentă – mai multe guverne „s-au ars” încercând să reformeze legislaţia protectoare din câmpul muncii, salariul minim, contribuţiile pentru sănătate sau sistemul de pensii prost finanţat.

Grevele şi demonstraţiile uriaşe de stradă, cu sprijin larg în rândul populaţiei, au învins în 1995 încercările de reformare a condiţiilor de pensionare specială pentru unele categorii de funcţionari publici, iar efortul de a crea un model de contract de primă angajare cu salariu mai mic pentru tineri, menit să reducă şomajul în rândul acestora, s-a lovit de proteste similare în 2006.

Astfel, francezii par dispuşi să accepte mai degrabă un şomaj de aproape 25% în rândul tinerilor decât reducerea salariului minim sau diluarea legilor care protejează angajaţii cu vechime. Mulţi nu par dispuşi să admită că există o legătură între aceste chestiuni.

Unii dintre consilierii economici ai lui Hollande, care au preferat să rămână anonimi pentru a nu deraia şansele candidatului în ultimele zile de campanie electorală, spun că acesta ar fi un preşedinte mai reformist decât îndrăzneşte să spună înainte de alegeri.

Sursele citate susţin că Hollande ar fi dispus să ofere sindicatelor locuri în consiliile de administraţie ale companiilor şi o mai bună consultare în privinţa măsurilor propuse de guvern, în schimbul cooperării acestora în reformarea sistemului de pensii şi acceptării reducerilor de cheltuieli publice necesare.

Candidatul din partea Partidului Socialist îşi pune speranţele în CFDT, a doua mare confereraţie sindicală din Franţa, care este cunsocută pentru favorizarea reformei prin negociere, şi nu a grevelor.

CFDT este însă eclipsată de CGT, conferetaţie mai mare, condusă de comunişti, şi de multe ori „manevrată” de sindicate mai mici, dar mai radicale.

Sarkozy a încercat pentru scurt timp să negocieze reforma pensiilor cu sindicatele, dar a decis în final să forţeze de sus în jos procesul, pe fondul unor demonstraţii uriaşe. Preşedintele în exerciţiu a petrecut o bună parte din campanie denunţând sindicatele, în special CGT, drept „organizaţii intermediare” care distorsionează voinţa poporului francez.

Dacă va fi reales, Franţa ar putea trece printr-un al treilea tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, care va avea loc în stradă în a doua parte a anului, când sindicatele vor protesta cu siguranţă împotriva planurilor lui Sarkozy de a forţa şomerii recalificaţi să accepte primul job care le este oferit.

Candidatul de extremă stânga Jean-Luc Melenchon, susţinut de facţiunile comuniste de pe scena politică franceză, a atras zeci de mii de activişti la evenimentele din timpul campanei electorale. Popularitatea prezidenţiabilului comunist serveşte drept avertisment pentru orice preşedinte care va încerca să ajusteze ceea ce francezii consideră drepturi sociale.

Hollande ar putea avea o mai bună şansă decât Sarkozy să reuşească treptat reforma statului social şi a câmpului muncii, deoarece sindicatele ar putea ceda mai uşor în faţa unui candidat socialist pe care îl apreciază.
Consilierii săi economici subliniază că socialistul Lionel Jospin, premier între 1997-2002, a deschis capitalului privat mai multe companii de stat decât orice prim ministru conservator.

Hollande a spus că, dacă va fi ales, va deschide imediat o negociere la nivelul UE pentru măsuri serioase de revigorare a cretşerii economice. De asemenea, acesta a promis că va cere, imediat după învestire, un audit al finanţelor publice.

Aceste iniţiative i-ar putea furniza acoperirea politică necesară pentru a efectua reduceri ale cheltuielilor publice, acuzând „greaua moştenire” fiscală şi economică, şi pentru a implementa o serie de reforme structurale drept compromis, determinând astfel Germania să accepte un pact de creştere la nivelul UE.