Rezerva de aur a României este sub nivelul de acum 30 de ani. Cum stăm în clasamentul global

Rezerva de aur a României, păstrată de Banca Naţională a României (BNR) în subsolul sediului din strada Doamnei dar şi la alte câteva bănci centrale din lume, este de câţiva ani buni de circa 103 de tone, după ce a reuşit să depăşească nivelul din 1986, de 101 tone. În 1985, rezerva administrată de BNR ajunsese la maximul înregistrat în perioada postbelică, de 119 tone de aur, potrivit statisticilor World Gold Council (WGC).

În toată perioada dintre 1974 şi 1985, România a avut în tezaur mai mult aur decât acum. Apoi, în 1986 şi mai ales în 1987, Guvernul Român a vândut masiv din aur, pentru a plăti datoriile externe, în absenţa finanţării de la Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, cu care întrerupsese relaţiile.

La sfârşitul lui 1987, BNR mai avea în custodie doar 42 de tone. După care rezerva a crescut cu două până la şase tone pe an.

Recordul rezervei BNR a fost de aproape 140 de tone (139,88 tone), înregistrat în 1940. (WGC nu are date pentru perioada dintre 1941 şi 1973). Până în 1971, forţa monedelor lumii se baza pe tezaurele de metale preţioase, iar piaţa ţinea seamă de valorile nominale ale monedelor într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de conjunctură.

Apoi, în 1971, SUA a renunţat la etalonul aur şi dolarul, ca şi toate celelalte monede după el s-au tranzacţionat pe piaţă ca o marfă fungibilă.

În 1940, anul rezervei sale maxime, România era pe locul 12 în topul global, întocmit după rezervele de aur ale băncilor centrale ale ţărilor lumii. BNR avea mai mult aur decât băncile centrale din Italia (122), Turcia (72), Grecia (25), Brazilia (45) sau Norvegia (80) şi aproape cât Japonia (145).

Topul aurului

În decembrie 2014, România este pe locul 35, iar rezerva sa de 103,7 tone de aur acoperă 8,7% din totalul de 32.139 de tone, al rezervelor celor 100 de ţări din TOPUL World Gold Council.

Cele mai bogate bănci centrale ale lumii sunt cele ale SUA (8.133 tone), Germania (3.384), şi Italia (2.452), aceasta din urmă clasându-se după rezervele FMI, de 2.814 de tone.

Doar Franţa mai are peste 2.000 de tone, după care urmează Rusia , China şi Elveţia, cu peste 1.000 de tone. Japonia, Olanda, India, Turcia şi Uniunea Europeană (prin banca sa centrală) au peste 500 de tone. România se află în compania altor 21 de ţări care au rezerve între 100 şi 500 de tone.  

României îi urmează, în topul WGC, ţări ca Polonia (102,9 tone), Australia (80), Brazilia (67), Danemarca (66,5), Bulgaria (40), Cehia (10,6),  Irlanda (6), Ungaria (3,1) şi Albania (1,6 tone, locul 100).

Vremuri de criză

Rezerva de aur este încă unul din factorii importanţi pe care se bazează stabilitatea monetară, chiar dacă forţa de piaţă a monedei nu mai depinde de cantitatea de aur din tezaurul băncii centrale (de emisiune a monedei repsective).

Mai ales în vremuri de criză, rezerva de aur constituie un factor de încredere a pieţelor, pentru că metalul preţios se scumpeşte, ca urmare a fugii resurselor financiare ale investitorilor, dinspre active care se depreciază uşor, precum acţiunile bursiere, către active mai stabile. Dacă devin instabile şi activele relativ sigure, precum obligaţiunile de stat, aşa cum s-a întâmplat în criza recentă, atunci importanţa aurului creştge şi mai mult.   

Preţul aurului evoluează într-u contratimp relativ cu ciclul economic. Creşte pe măsură ce recesiunea devine mai ameninţătoare şi scade când apar semenel reluări creşterii economice.

Aurul s-a apreciat până în luna septembrie a anului 2011, când a atins preţul record de 1.929 dolari pe uncie (o uncie de aur are circa 31,10 grame). Ulterior, a scăzut, chiar vertiginos în 2013, şi a dat semne de stabilizare ulterior. Vineri 19 decembrie 2014 era cotat cu 1.195,5 dolari / uncie.

În prezent majoritatea băncilor centrale îşi ţin mare parte din rezerva de aur în tezaurele altor bănci centrale, din motive de siguranţă. Totuşi, băncile centrale sunt încă afectate de neîncrederea remanentă de după criza declanşată în 2007 – 2008 şi peste care nici acum nu s-a trecut definitiv.

Încă de anul trecut Germania a început repatrierea unei părţi, ce-i drept – mică,  a rezervelor sale de aur.

Au urmat Olanda, Elveţia şi, mai nou, Austria a anunţat că ia în considerare o măsură asemănătoare. De asemeni, există informaţii similare şi despre Belgia.

Deşi de mică amploare, măsurile respective ar putea avea legătură cu procesul de restructurare a rezervelor internaţionale care pare să se fi declanşat, ca expresie a schimbării raportului de forţe dintre marile puteri economice şi politice ale lumii.

Pe de o parte, China, India şi Rusia sunt interesate să facă din chiar monedele lor instrumente de plată internaţională şi active căutate pentru rezervele internaţionale ale celorlalte ţări.

Pe de altă parte, monedele consacrate, ca dolarul şi euro, ar putea avea probleme, în cazul SUA, din cauza datoriei externe uriaşe, iar în cazul UE, din cauza inconsistenţei politicii fiscale comunitare.

În acest context, autorităţile române nu par să fie îngrijorate şi nici preocupate să crească rezerva de aur.

„Eu am o învăţătură. Este cam pesimistă. Personal, nu vreau să mai crească rezerva de aur, pentru că sunt superstiţios. De câte ori am trecut peste 100 de tone, România a păţit ceva. De data asta să rămânem la 100 de tone, este suficient de mult, 103 tone”, a declarat Mugur Isărescu, guvernatorul BNR,  la un simpozion, organizat, e drept, anul trecut.

Declaraţia guvernatorului trebuie luată, totuşi, cu titlul de inventar, colocvial, pentru că el singur recunoaşte că, în anul 1990, la două ore după ce a fost numit guvernator al băncii centrale, a mers la tezaur.

„De ce? Ca să ating aurul, era şi ultima rezervă tangibilă a Românei şi ca să capăt încredere”.

România a trecut printr-o criză majoră în primul război mondial, când a fost nevoită să-şi adăpostească tezaurul la Moscova, de unde nu l-a mai recuperat.

România avea 10,5 tone de aur în anul 1900. Rezerva s-a dublat în următorii cinci ani şi a ajuns la 22,5 tone în 1905 şi apoi la 64,1 tone în 1915. BNR mai avea mai puţin de două tone de aur în 1920, dar în numai cinci ani s-a ajuns la aproape 73 de tone în 1925.