Riscul valutar merită o statuie în faţa căreia să ne scoatem pălăria cu respect!

Desigur că lipsa oricărui vot împotrivă, sau măcar a unei abţineri, în legătură cu orice iniţiativă legislativă poate fi consecinţa legitimităţii indiscutabile a actului normativ în cauză. Pentru cei care au prins însă vremurile lui Ceauşescu, unanimitatea asta arată groaznic, este un semn de comă a democraţiei. Sunt cele două legi, votate unanim, indiscutabile? Ba bine că nu! Opiniile argumentate care exprimă îndoieli atât asupra efectelor legilor asupra societăţii şi economiei româneşti sunt atât de numeroase şi arhiprezentate şi ele provin practic de la tot ce reprezintă elită economică , juridică şi instituţională. Nu există, de exemplu, dubiu că ele acţionează împotriva legii părţilor sau că atacă violent contracte private care au la bază consimţământul părţilor. Însăşi prezenţa în titlul uneia dintre ele a sintagmei „curs istoric” te duce imediat cu gândul la retroactivitate. Dacă te duce…

Şi atunci, de unde atâta unanimitate? Să fie aceste legi deopotrivă şi simultan conforme şi cu social-democraţia şi cu liberalismul, principalele curente doctrinaire prezente, fie măcar şi cu numele, în cel mai reprezentativ for? Evident că lucrurile nu au cum sta aşa. Mi-aduc aminte de un referendum declanşat de secretarul general al PCR în care poporul urma să se pronunţe dacă este de acord sau nu cu cursa înarmărilor sau cu lupta pentru pace , nu mai reţin exact. Ce ştiu sigur este că votul era obligatoriu şi, doar dacă erai vreun nebun votai împotrivă! Şi atunci ca şi acum unanimitatea era regula. Nu pentru că erai absolut convins că e bine să lupţi pentru pace sau să fii împotriva înarmării sau a armelor nucleare, ci de FRICĂ! Acea frică care a ţinut paralizat poporul român până când în 1989 a explodat mămăliga. La originea unanimităţii din zilele noastre eu cred că stă acelaşi sentiment de frică! De această dată însă nu este vorba de fiorul rece de pe şina spinării pe care-l simţeau românii la gândul că-şi vor pierde slujba sau îi va vizita securitatea acasă pentru a fi aruncaţi în beci ca duşmani ai poporului. Este vorba de ceva mult mai prozaic, frica parlamentarilor că-şi vor pierde scaunele în Parlament că adversarul politic va capitaliza în contul lui 50000 de voturi câte credite în franci au mai rămas! Eu cred, sper, că această unanimitate a fricii nu doar că nu va avea efectele scontate ci, dimpotrivă, un accident grav, dar temporar al democraţiei.

Imediat după momentul 15 ianuarie 2015, când Banca Naţională a Elveţiei a ridicat capacul sub care ţinea cursul francului şi care a adus în mintea politicienilor ideea de îngheţare a cursului (atenţie nu la nivel istoric ci la momentul de dinaintea aprecierii francului) am publicat un articol cu titlul „Arestaţi-l pe Rasdaq”. Tratam în el într-o notă ironică ambiţiile politicului de a aresta o piaţă ( autoarea celebrei tentative de a pune cătuşe acelei burse era Irina Loghin, îndrăgita cântăreaţă de muzică populară) şi care, de această dată vroia, contra naturii să bată în cuie ceva ce nu stă locului o secundă, cursul valutar. Arătam atunci, la câteva zile de la notabilul eveniment că BNR nu poate fi învinuită că n-a făcut ceea ce nu putea face citez „BNR nu poate fi făcută responsabila pentru că la niciun 1 an de la aderarea României la UE să faca ceea ce nu putea face: să oblige băncile să convertească creditele din franci elveţieni în credite în lei. Acest lucru ar fi însemnat o imixtiune absolut de nepermis atât din punctul de vedere al libertăţii de circulaţie a capitalului, a statutului de economie de piaţă liberă, cât şi o intervenţie administrativă în contractele dintre bănci şi clienţi. La urma urmei, fiecare este LIBER să se împrumute în ce monedă doreşte cu asumarea riscului aferent, aşa cum este liber să călătorească nestingherit în spaţiul Uniunii Europene, pentru ca tara asta a facut eforturi supraomeneşti să capete statutul de economie de piaţă liberă fără de care şi astăzi mergeam cu viza în Germania sau Franţa. Apropo de asta ştiţi cât de riscant este să mergi acum in Franta? Poţi fi Charlie una-doua. N-ar fi mai bine sa se confişte pasapoartele?” Nu-mi închipuiam, nici prin cap nu mi-a trecut sincer, ca la 1 an şi jumătate de atunci să văd sub un titlu de lege cum se impune arestarea cursului valutar.

Şi pentru că la originea acestei legislaţii nătânge stă noţiunea prost înţeleasă de „risc valutar” eu cred că riscului valutar trebuie noi, românii ,să-i ridicăm o statuie în faţa căruia să ne scoatem pălăria. Pentru că riscul valutar este o expresie a pieţei libere şi vii, iar odată cu el a venit în viaţa României şi creditul şi capitalul şi bunăstarea. Pe vremea lui Ceauşescu, dacă nu mă-nşeală memoria, 1 dolar fix „valora” fix12 lei. Risc valutar nu exista. Dar acest curs, ca şi cel al rublei transferabile nu însemna absolut nimic pentru românii care au trăit coşmarul şi sărăcia societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Penuria mărfurilor, nu doar de import, care aproape lipseau cu desăvârşire, era o expresie elocventă a falsului raport între monede. Mai mult, dacă deţineai un dolar riscai puşcăria.

De aceea susţin că riscul valutar, pe care încearcă, penibil şi caraghios, să-l aresteze administrativ politicienii pentru iluzorii câştiguri electorale este, în fapt, o reflectare a libertăţii. O rezultantă a milioanelor de decizii ce se iau în economia liberă de piaţă, a fluxurilor de capital ce conduc în final la cursul monedei în piaţa valutară. Iar leul nostru, pe deplin convertibil, este parte a acestei libertăţi. Poate aşa înţeleg şi cei care se-îndoiesc de evaluările BNR de ce există riscul deprecierii leului din cauza acestei legi. O lege care anulează riscul valutar, aşa cum Irina Loghin cerea arestarea lui Rasdaq, este aşadar nu doar împotriva firii, dar pune la plată întreaga societate. La fel stau lucrurile şi cu o lege care aruncă la gunoi contractul ca bază nu doar a încrederii reciproce între parteneri şi a oricărei economii, ci şi ca expresie a onoarei de-aţi respecta semnătura şi angajamentele. Iar asta se-ntâmplă într-un stat membru al Uniunii Europene şi care se pregăteşte să ia preşedinţia în 2019! Vin unii şi susţin că prin astfel de legi protejează consumatorii (doar pe unii ca să fim mai clari, pe alţii îi discriminează fără drept de apel) .Eu susţin că aşa cum au fost concepute şi votate legile în cauză, mult mai degrabă decât să protejeze consumatorii omoară însuşi consumul!

Nu ştiu cum să spun mai explicit, dar distinşii domni parlamentari ar trebui să fie primii care să se aplece politicos în faţa riscului valutar şi să-i acorde cuvenitul respect. Pentru că în România libertatea de a vota şi de a fi ales, onoarea de a reprezenta democratic cetăţenii, dar şi privilegiile aferente demnităţii de ales au venit concomitent cu economia de piaţă liberă şi, da, pe cale de consecinţă şi cu riscul valutar. De aceea atunci când operează cu libertăţi fundamentale legiuitorul trebuie să fie atent să nu le lezeze şi mai ales să nu o facă în unanimitate. Disciplina de partid nu trebuie niciodată să prevaleze disciplinei contractuale de pildă, măcar pentru ca cetăţenii să nu se simtă înşelaţi în mandatul pe care-l acordă parlamentarilor. Pentru că şi acesta este un contract ( nu cred că cineva a ales parlamentari să vadă cum votează în corpore la indicaţia degetului ridicat de şeful de partid) pe care unanimitatea fricii l-a trimis la gunoi.

Daniel Oanţă este consultant strategie la Banca Naţională a României

*acest articol reprezintă o opinie personală, nu punctul de vedere al BNR şi nici al ECONOMICA.NET