România merge, fermecată, către haosul total

Audierea de ieri a fost câştigată la capitolul profesionalism de Mugur Isărescu, guvernatorul BNR. E o iluzie a economiştilor? Nu, probabil doar a adversarilor PSD. Economiştii au reacţionat azi cum lesne se poate citi aici.

Dezbaterea a fost pierdută de BNR. În timp ce imagini live rulau pe internet şi pe televizoare cu clinciul dintre coaliţia de guvernare şi Banca Naţională, poporul spectator îl aplauda pe procurorul Zamfir şi îl înfiera pe acuzatul Isărescu. Eternul guvernator are o imagine tot mai proastă în societate. Lumea s-a plictisit de prezenţa lui şi de discursul arogant şi presărat cu cuvinte şi idei străine lucrătorului onest care merge la vot cu speranţa unui trai mai bun.

A dat-o pe Halep în judecată. Titrau media (fake news – l.e.) zilele trecute. Un ins detestabil.

Povestea

Acum, acest boier greu de suportat sugerează nici mai mult nici mai puţin că din cauză că PSD-ALDE a majorat repetat salariile au crescut dobânzile şi s-a scumpit rata la creditul pentru Prima casă. Nu că băncile străine sunt avide după bani şi s-au înţeles (cartelar) între ele să ia mai mulţi bani de la clienţi. Care sunt fără apărare în faţa bancherilor, pentru că BNR ţine cu ei.

Guvernul a sesizat că băncile atacă plusul de salarii dat de guvern prin politica #wageledgrowth. Ele speculează aceste creşteri. Ştiind că oamenii au mai mulţi bani, au mărit dobânzile.

BNR doarme în papuci, nu le face nimic băncilor. Nu ajută populaţia. Dacă ar fi condusă de altcineva, care să nu fie neapărat prietenul băncilor şi care să fie mai sensibil eventual la nevoile oamenilor, lucrurile ar sta sigur mai bine. Adică, fără Isărescu, ar fi posibil ca banca naţională să vină alături de guvern şi să lucreze împreună la bunăstarea poporului.

Prietenul băncilor e chemat în faţa naţiunii, în Parlament, să dea socoteală. Să vadă toată lumea că are o piatră în loc de suflet. La drept vorbind, cine îl susţine pe Isărescu, de a ajuns cel mai longeviv guvernator din lume, dacă nu forţe foarte mari? Probabil externe, de vreme ce pleacă preşedinţi, vin preşedinţi, pleacă guvern, pier partide, se înfiinţează altele, vin crize, trec, el tot acolo rămâne.

Faptele

De doi ani încoace salariile în sectorul public au fost crescute cu peste 20% pe an. Şi anul acesta bugetul prevede o majorare de cheltuială cu salariile similară. Explozia salariilor de la stat a produs efecte şi în economie, prin contagiune. O chestiune asumată de strategii economici ai PSD sub titulatura #wageledgrowth. Care mizează pe o creştere economică generată de avansul veniturilor populaţiei. Un avans administrat. Un dopaj, dacă vreţi.

Costul măririi salariior ,asumat şi el parţial, este inflaţia. Salarii mai mari înseamnă şi costuri de producţie mai mari şi, în principal, o aşteptare de creştere a preţurilor de consum, neplăcută, dar fizică.

Firescul economic spune că în momentul în care creşte inflaţia, şi a crescut destul de puternic în ultimii doi ani, cresc şi dobânzile. O bancă nu poate atrage depozite dacă oferă o dobândă sub rata calcuată a inflaţiei. Nu vrea nimeni să facă economii care sunt erodate de realităţile din jur. Băncile, păstrând diferenţialul dintre dobânda la depozite şi cea la credite (această politică comercială mai poate suporta comentarii), au crescut şi dobânzile la credite. Nu s-a întâmplat nimic nefiresc – creşteri mari de salarii, administrate prin legi, deci dictate economiei, creştere în consecinţă a preţurilor, creştere în conscinţă a dobânzilor.

Ce vrea actorul

Responsabilul cu politica fiscală (Dragnea, Vâlcov, Socol, Teodorovici), adică actorul care se ocupă de veniturile şi de cheltuielile statului, se arată necăjit că o parte din eforturile financiare consistente depuse în politica de creştere a salariilor s-a dus pe apa Sâmbetei, în inflaţie şi în dobânzi, iar electoratul nu este atât de mulţumit pe cât au fost eforturile.

De vină pentru inflaţie o găseşte pe BNR, care s-a obligat prin statut să o “ţintească”. Actorul are acoperire legislativă.

Însă dorinţa adevărată a actorului pare, din semne şi semnale (vezi capitolul “Povestea”), să fie una mult mai valoroasă. Înlocuirea guvernatorului etern cu unul nou, care să fie mai receptiv la nevoile societăţii, aşa cum şi-o imaginează actorul.

Din topor spus, guvernanţii de azi vor să pună mâna şi pe BNR.

Riscul

Nu e niciun capăt de ţară. Isărescu e numit politic la BNR. La fel de bine poate fi numit oricine găseşte sprijinul Parlamentului.

Însă.

Toate semnalele despre care am amintit converg către un punct periculos. Unirea politicii fiscale cu cea monetară. Dacă nu instituţional, de facto. Este extrem de periculos pentru România ca individul care face cheltuielile bugetare, salarii, investiţii etc.,să poată comanda şi apariţia banilor pentru ele. Adică măresc salariile şi ca să acomodez asta în buget, încep să tipăresc bani atât cât am nevoie.

Ce se întâmplă în acel moment? Ce se întâmplă în piaţă când toţi gospodarii aduc ultima recoltă bună de cartofi. Le scade preţul. Aşa şi banul îşi pierde din valoare. Poţi să tipăreşti după nevoi până ajungi ca Venezuela, sau cum a fost în timpul vieţii noastre în Bulgaria, mergi cu roaba plină de bani tipăriţi să cumperi un ou.

Banii de azi nu mai au rezerve în aur în spate. Sau, valoarea lor e dată de încrederea pe care oamenii o au în acele bilete. Încrederea se câştigă greu şi se pierde repede, ca în orice alt aspect al vieţii. Ca în tenis.

Faptul că facem parte din Uniunea statală europeană ne pune cumva la adăpost de un scenariu tip Venezuela. Însă orice cascadorie financiară de acest tip ne va face datori vânduţi. Putem să-i întrebăm pe vecinii bulgari dacă i-a chinuit consiliul monetar sau nu. Să-i întrebăm de ce, chiar dacă sunt mai muncitori, au rămas mai săraci decât noi şi la acest moment.

Haosul

Hiperinflaţia. Roaba de bani. Oul. Acela este haosul. Nu vrea nimeni să ajungă acolo. PSD dispune la ora asta de economişti valoroşi. Aceiaşi care au dat drumul experimentului #wageledgrowth. Nu îi văd lăsând să meargă totul către haos. Au învăţat despre pericolele jocului cu banii şi unii dintre ei îl predau chiar la această oră studenţilor de la facultăţile economice.

Însă poate nici ei n-au luat în calcul că la un semn partea politică a lucrurilor s-ar putea să nu vrea să-i mai asculte. Nu numai să le închidă gura, ci să se descotorosească pur şi simplu de ei. Apoi, dacă iese totul prost, să-i scoată şi ţapi ispăşitori, şi să-i bage în cărţile de istorie, dar nu la modul la care se gândeau ei când au bătut palma.

Încercaţi să fiţi mai înţelepţi.