ROMÂNIA-NATO, după 10 ani – NATO are nevoie de o strategie sudică

Astăzi se orientează tot mai mult către sud, spre Mediterana, Orientul Mijlociu şi Golful Persic dintr-un motiv simplu: aici sunt localizate multe dintre noile provocări. Dacă NATO vrea să evite irelevanţa strategică, atunci trebuie să acorde o atenţie tot mai mare ameninţărilor din regiunea MENA (acronim de la Middle East North Africa – n.red.) şi să dezvolte o Strategie Sudică – susţin F. Stephen Larrabee şi Peter A. Wilson, semnatarii unui articol publicat de thenationalinterest.org.

Membrii sudici ai Alianţei, în special Italia şi Spania, pledează de mult timp pentru dezvoltarea unei astfel de strategii. Totuşi, apelurile lor s-au bucurat iniţial de puţină atenţie, întrucât prioritatea principală a NATO era la acea vreme integrarea Europei Centrale şi de Est în structurile de securitate occidentale. De la finalizarea celui de-al doilea val al extinderii NATO, totuşi, Alianţa a început să se contreze tot mai mult pe ameninţările dinspre sud.

Expunerea sudică a NATO

Dialogul Mediteranean (DM), iniţiat în 1994, a semnalat recunoaşterea de către Alianţă a importanţei sporite a provocărilor dinspre Sud la adresa securităţii. DM include Algeria, Maroc, Tunisia, Israel, Iordania, Egipt şi Mauritania. Totuşi, progresele în dezvoltarea acestei iniţiative au fost destul de lente. În timp ce cooperarea bilaterală a evoluat relativ normal, cooperarea multilaterală s-a dovedit a fi dificilă din cauza divergenţelor de opinie între ţările membre şi Israel cu privire la chestiunea palestiniană şi, mai recent, la deteriorarea relaţiilor turco-israeliene.

Dialogul Mediteranean a fost afectat şi de proliferarea altor diverse dialoguri privind securitatea mediteraneană. Multe state mediteraneene au considerat dificilă distincţia între diversele iniţiative diplomatice. Dialogurile politice şi militare privind securitatea mediteraneană, desfăşurate de NATO şi Uniunea Europei Occidentale, de exemplu, au avut în mare parte aceleaşi obiective şi au inclus aproape aceleaşi ţări.

Avantajul comparativ al NATO constă în securitatea ‘hard’. Totuşi, multe ţări participante la Dialog preferă să se concentreze pe chestiunile de securitate ‘soft’, precum migraţia şi aspecte ale securităţii culturale, care au mai mult de-a face cu alte iniţiative cum este procesul de la Barcelona al UE. Drept rezultat, impactul Dialogului Mediteranean a rămas unul limitat.

Orientarea către zona Golfului

Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), lansată la summitul NATO de la Istanbul din iunie 2004, a fost mai reuşită. Iniţiată de preşedintele american George W. Bush, ICI se concentrează pe intensificarea cooperării practice cu statele membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG) în domenii cum sunt:

– transformarea, bugetul şi planificarea apărării şi relaţiile dintre structurile civile şi cele militare;
– consolidarea interoperabilităţii;
– cooperarea antiteroristă, inclusiv schimbul de informaţii;
– combaterea proliferării armelor de distrugere în masă;
– cooperarea în consolidarea securităţii frontaliere;
– planificarea operaţiunilor de urgenţă civile.

Dintre cele şase state membre ale CCG, patru sunt şi membre ale ICI – Bahrein, Kuweit, Qatar şi Emiratele Arabe Unite (EAU), în timp ce Arabia Saudită şi Oman, deşi nu iau parte la ICI, au un dialog politic constant cu NATO.
Spre deosebire de Dialogul Mediteranean, unde cooperarea se concentrează în primul rând pe dialog, cooperarea din cadrul ICI implică participare la operaţiunile actuale ale NATO. Qatarul şi EAU au participat la campania aeriană a NATO împotriva Libiei şi au jucat un rol esenţial în antrenarea forţelor rebele din Libia, în timp ce EAU şi Bahreinul au participat la Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate din Afganistan (ISAF). În plus, Qatarul a găzduit pe teritoriul său Centrul de operaţiuni aeriene combinate ale NATO pentru gestionarea spaţiului aerian.

Lecţiile din Libia

Orice încercare de dezvoltare a unei Strategii Sudice trebuie să ia în considerare lecţiile desprinse din eforturile recente pentru gestionarea crizei în sud. Campania aeriană din Libia oferă o serie de lecţii importante pentru viitor.

În primul rând, intervenţia din Libia a evidenţiat că statele membre NATO nu îşi pot asuma faptul că Statele Unite vor prelua iniţiativa în fiecare criză. Preşedintele Obama a spus foarte clar că, în timp ce SUA sunt pregătite să conducă faza iniţială a unei intervenţii unde activele militare americane sunt unice, Washingtonul se aşteaptă ca aliaţii săi europeni să îşi asume responsabilitatea primară pentru misiune după încheierea fazei iniţiale. Apoi, SUA ar urma să ‘conducă din spate’. Aceasta nu înseamnă că Statele Unite nu va furniza ajutor, ci mai degrabă că Washingtonul va fi mai selectiv în legătură cu momentul, locul şi modul în care va interveni în viitor şi că Washingtonul se aşteaptă ca aliaţii săi europeni să îşi asume un rol central în unele cazuri, în special în Africa de Nord, unde Europa are, istoric vorbind, interese solide.

În al doilea rând, operaţiunea libiană a evidenţiat importanţa obţinerii de sprijin politic larg pentru operaţiunile din Orientul Mijlociu. Mandatul ONU şi susţinerea Ligii Arabe au avut o importanţă esenţială în obţinerea sprijinului politic pentru campania aeriană şi în susţinerea legitimităţii sale. Fără mandatul ONU şi fără susţinere din partea Ligii Arabe, mulţi aliaţi din NATO şi ţări partenere ar fi refuzat să participe şi să ofere susţinere politică campaniei aeriene.

În al treilea rând, campania libiană a arătat o serie de vulnerabilităţi operaţionale şi de planificare. În pofida superiorităţii numerice şi tehnologice covârşitoare împotriva unui inamic slab dotat militar, coaliţia s-a confruntat cu penurii de muniţie şi armament în mai multe zone. Multe misiuni nu au putut fi îndeplinite şi susţinute fără asistenţa substanţială a SUA. În viitor, aliaţii europeni din NATO trebuie să acorde o atenţie mai mare unor capabilităţi precum muniţiile cu ghidare precisă, supravegherea, alimentarea avioanelor, precum şi misiuni cu drone. Totuşi, date fiind restricţiile planificate şi scăderea cheltuielilor militare în majoritatea ţărilor membre NATO, ar putea fi dificil de găsit aliaţi importanţi care să facă aceste investiţii necesare.

În al patrulea rând, desfăşurarea pe teren a unor forţe pentru operaţiuni speciale de către Marea Britanie, Franţa şi alte state (în special Qatarul şi Emiratele Arabe Unite) a fost esenţială pentru succesul campaniei aeriene. Aceste forţe au ajutat la înarmarea şi antrenarea forţelor rebele şi au coordonat îndeaproape sprijinul aerian, în condiţiile în care unităţile rebele avansau spre Tripoli. Emiratele Arabe Unite (EAU) şi Qatarul au participat direct la loviturile aeriene asupra forţelor lui Ghaddafi. Acest lucru subliniază importanţa adâncirii cooperării cu ţările din Consiliul de Cooperare al Golfului, în special cu Qatarul şi EAU.

În fine, campania libiană a evidenţiat importanţa angajamentului continuu şi a cooperării strânse între NATO şi UE în perioada post-conflict. Multe dintre problemele politice actuale din Libia îşi au originea în lipsa unui angajament politico-economic coerent. Uniunea Europeană nu a reuşit să asigure angajamentul economic şi politic necesar în faza post-conflict. Acest fapt a afectat negativ tranziţia politică din Libia şi a creat noi oportunităţi pentru grupări legate de Al-Qaida să îşi extindă activităţile în Magreb, ceea ce a condus parţial la criza din Mali.

Mali

Operaţiunea din Mali a oferit, la rândul său, o serie de lecţii utile. Există totuşi o diferenţă esenţială între operaţiunea din Libia şi cea din Mali. Libia a fost o operaţiune militară a NATO. Mali a fost o operaţiune unilaterală franceză cu sprijin aliat. Statele Unite au furnizat sprijin militar în trei domenii – alimentare cu combustibil în timpul zborului, informaţii şi decolare -, dar Franţa şi-a asumat responsabilitatea operaţională pentru misiune.

La succesul operaţiunii din Mali a contribuit semnificativ faptul că în Franţa există un puternic consens în susţinerea folosirii forţei militare în Africa de Nord, pe care Parisul o priveşte ca pe o regiune de interes naţional strategic. Acest puternic consens bipartizan i-a permis Franţei să intervină rapid şi eficient în Mali.

Intervenţia din Mali a demonstrat importanţa poziţionării a priori a echipamentului uşor. Franţa a fost capabilă să răspundă rapid insurgenţilor islamişti şi tuaregi pentru că în regiune au fost poziţionate a priori echipament blindat motorizat uşor şi unităţi armate motorizate. Acest lucru este, la rândul său, un aspect pe care NATO trebuie să îl ia atent în considerare atunci când se gândeşte la o reorientare strategică către regiunea MENA.

Sprijin şi participare din partea aliaţilor

Dezvoltarea unei Strategii Sudice va presupune un sprijin solid – şi participare – din partea aliaţilor importanţi ai SUA din NATO.

Decizia Germaniei de a nu participa la operaţiunea din Libia ridică întrebări serioase legate de posibilitatea ca Alianţa să se bazeze pe sprijinul – şi participarea – Berlinului la viitoare operaţiuni militare dincolo de graniţele Europei, chiar dacă unele, precum cea din Libia, sunt realizate sub mandat al ONU. În concordanţă cu decizia sa de a nu participa la intervenţia în Libia, guvernul german şi-a mutat forţele din Mediterana.

În timpul primului deceniu după încheierea Războiului Rece, Germania a căutat să-şi extindă orizontul de securitate şi a participat la misiuni multilaterale. De exemplu, avioane de vânătoare germane au efectuat zboruri în timpul campaniei aeriene din Kosovo. Pentru Germania, acesta a reprezentat un pas important în politica de apărare, în special întrucât Operaţiunea Forţa Aliată nu a acţionat pe baza unui mandat al Consiliului de Securitate al ONU.

În ultimul deceniu, totuşi, Berlinul a devenit tot mai reticent faţă de asumarea riscurilor. Prioritatea sa principală este protejarea prosperităţii şi a stabilităţii înregistrate după încheierea Războiului Rece. Acest fapt a făcut ca Germania să fie tot mai prudentă în legătură cu folosirea puterii militare, în special faţă de implicarea în crize din afara Europei.
Întrebarea-cheie este dacă Germania îşi va asuma responsabilităţi de securitate pe măsura puterii sale economice în creştere sau ea va deveni o mare Elveţie – o ţară comercială care se concentrează pe extinderea oportunităţilor de afaceri într-o piaţă globalizată, dar care lasă pe umerii altora sarcina grea a securităţii şi apărării.

Dar nu doar Germania este un motiv de îngrijorare. Obţinerea participării Marii Britanii la operaţiuni militare în afara graniţelor NATO poate deveni mai dificilă din motive atât politice, cât şi economice. Această realitate a fost evidenţiată şi de decizia Camerei Comunelor din august 2013 prin care s-a respins participarea britanică la o campanie aeriană contra Siriei chiar şi după ce regimul Assad folosise arme chimice pe scară largă contra zonelor controlate de rebeli, situate în apropiere de Damasc. Votul a fost o înfrângere stânjenitoare pentru guvernul Cameron, care înaintea şedinţei fusese printre cei mai vehemenţi membri NATO cu privire la necesitatea unei intervenţii militare în Siria. Deşi rezultatul negativ a fost, în parte, cauzat de slaba gestionare a acestui dosar în Partidul Conservator, el reflectă şi tendinţele mai generale din politica britanică ce ar putea avea un impact important asupra viitoarei cooperări militare SUA-Marea Britanie.

Există o schimbare vizibilă în percepţia publică în ultimul deceniu în interiorul Partidului Conservator. Date fiind deteriorarea economiei britanice şi recesiunea globală, mulţi parlamentari conservatori cer ca Marea Britanie să joace un rol mai modest pe scena globală. În acelaşi timp, ei sunt mai puţin dispuşi decât în trecut să le permită americanilor să conducă afacerile externe. O mare parte a acestui sentiment poate fi atribuită impactului războiului din Irak. Decizia lui Tony Blair de a-l susţine pe George W. Bush în războiul irakian a fost extrem de nepopulară în rândul publicului britanic şi a redus susţinerea acestuia pentru politica SUA.

În acelaşi timp, măsurile de austeritate introduse de guvernul Cameron au avut ca rezultat tăieri masive în bugetul destinat forţelor armate britanice. Aşa cum observa fostul ministru al apărării Robert Gates, aceste tăieri vor limita semnificativ capacitatea forţelor britanice de a se angaja în viitoare operaţiuni militare alături de SUA. Mulţi ofiţeri britanici susţin că David Cameron doreşte beneficiile strategice ale unei apărări puternice, dar nu vrea să plătească pentru asta.

Spre deosebire de Marea Britanie, Franţa stă ferm alături de Barack Obama, susţinând ideea unei intervenţii militare, chiar şi fără mandat ONU, după folosirea de arme chimice de către regimul sirian. Totuşi, decizia preşedintelui Obama de a renunţa brusc la planul unei intervenţii militare şi de a subscrie propunerii preşedintelui rus Vladimir Putin de a pune arsenalul chimic sirian sub control internaţional pentru a facilita distrugerea lui l-a lăsat pe Francois Hollande pur şi simplu cu ochii în soare.

Consolidarea cooperării NATO-CCG

Aceste noi provocări în sud vor implica noi abordări asupra securităţii. În viitor, majoritatea intervenţiilor cu implicarea NATO vor fi probabil realizate de coaliţii ad-hoc ale celor doritori, dintre care unii ar putea fi membri NATO, iar alţii nu. Aceasta evidenţiază importanţa existenţei de parteneri regionali capabili ce pot acţiona eficient împreună cu forţele NATO şi se pot concentra pe programe ca Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI), ce sunt destinate consolidării interoperabilităţii dintre NATO şi partenerii regionali.

ICI are destul de mult succes în această privinţă. Aşa cum se ştie, Qatarul şi EAU au participat la operaţiunile din Libia, în timp ce UAE şi Bahrein la ISAF, în Afganistan. NATO ar trebui să construiască pe disponibilitatea Consiliului de Cooperare al Golfului (CCG) de a participa activ la operaţiunile NATO, pentru a-şi extinde şi adânci cooperarea cu ţările din CCG.

Trei chestiuni în special ar putea fi domenii utile de cooperare sporită.

Primul este apărarea antirachetă. Perspectiva nu foarte îndepărtată ca Iranul să se poată dota cu arsenal nuclear va spori foarte probabil interesul ţărilor din CCG faţă de apărarea antirachetă şi faţă de alte măsuri destinate să reducă vulnerabilitatea statelor CCG la şantajul nuclear. Totuşi, chiar dacă această ameninţare este atenuată printr-o Mare Negociere între Teheran şi Grupul ‘5 plus 1’ (SUA, Rusia, Marea Britanie, Franţa, China plus Germania), Iranul probabil va achiziţiona multe rachete convenţionale cu rază lungă de acţiune, extrem de performante, posibil din China, ceea ce va reprezenta o potenţială ameninţare strategică.

Securitatea energetică este un alt domeniu unde cooperarea ar putea fi extinsă în mod util. Membrele europene ale NATO sunt în grad ridicat dependente de petrol şi gaze din Orientul Mijlociu şi Golf pentru a-şi alimenta economiile. Ele au un interes major în a se asigura că în Orientul Mijlociu şi Golf coridoarele de transport rămân deschise. Ca exportatori importanţi, ţările din CCG au şi ele interesul de a asigura aceste coridoare. Consolidarea securităţii maritime ar putea deschide un alt domeniu de potenţială cooperare.

În fine, este nevoie de susţinerea unei poziţii de descurajare credibile faţă de Iran chiar dacă programul său nuclear este atenuat printr-un acord negociat. Aşa cum se afirma anterior, puterea militară nenucleară a Iranului va spori ca o consecinţă a încheierii embargourilor susţinute de ONU. Statele din CCG, ca şi Turcia şi Israelul, vor trebui să fie reasigurate strategic – o misiune potenţial importantă pentru NATO care va fi foarte solicitantă militar şi politic.

Totuşi, în condiţiile în care NATO se concentrează tot mai mult pe dimensiunea sudică, organizaţia nu ar trebui să neglijeze nici interesele sale principale din est. Presiunea rusă asupra Ucrainei de a abandona negocierile privind un acord de asociere la UE, distrugând speranţele Kievului pentru o integrare mai mare în Europa, este un exemplu elocvent al faptului că Rusia nu renunţă la folosirea tacticii braţului de fier împotriva vecinilor săi. De aceea, NATO trebuie să continue să monitorizeze atent planurile ambiţioase de modernizare militară ale Rusiei şi să menţină o capacitate solidă de descurajare la periferia sa estică