România paralelă

Privind la ceea ce se întâmplă în jurul meu în ultima vreme, nu pot să nu trăiesc un sentiment de scindare psihică, despre care credeam că e rezervat doar anumitor politicieni care votează legi diferit, în funcţie de funcţie. Pe de o parte, sunt aproape extatic că România aproape că a ajuns un spaţiu respirabil, după izolarea de societate a unei bune părţi a cancerului care ne macină de atâta timp. Prim-miniştri, miniştri, secretari de stat, preşedinţi de consilii judeţene, judecători, miliardari, toţi şi-au dat mâna într-o horă dementă, un tăvălug al lăcomiei amestecată cu ticăloşie, prostie, îngâmfare, mentalitate de lord feudal, lăcomie, corupţie, lăcomie.

Nimeni nu pare să fi ţinut cont de nimic, iar prostia lacomă este faimoasă mai ales pentru că nu permite o vedere mai largă sau mai lungă peste timp. Să apucăm, să înhăţăm, acum este momentul, raptul este cuvântul de ordine. Pentru că, nu-i aşa, copilul meu nu are cum să fie afectat de faptul că trăieşte într-o ţară plină de analfabeţi, de hoţi, fără drumuri, iar alea existente pline de gropi, fără medici, fără profesori, fără speranţă. Copilul meu are BMW. Iar asta rezolvă tot. Ca un câine prost şi hămesit, ne-am repezit toţi la orice ar avea cea mai mică şansă să încapă în gură, iar asta pare să fi fost (şi să fie în continuare, pentru că nu văd semne de frică, de oprire) sportul naţional preferat, în care singura deosebire este o problemă de acces: dacă nu am acces, încerc să dau ţeapă oricui pot, să păcălesc, să ciupesc, iar dacă am, încerc să scot cât mai multe milioane, sute de milioane, miliarde de euro din vistieria statului, cu aceeaşi satisfacţie tâmpă a omului care sifonează benzină din rezervorul maşinii vecinului.

Pe de altă parte, am senzaţia că trăiesc în paralel cu propria ţară. Suntem, în continuare, trataţi ca nişte copii proşti, care nu ştiu ce este bine pentru ei, şi de care trebuie să ne îngrijim fără să ştie ei prea multe, că oricum n-ar înţelege lucruri din astea de oameni mari. Poate pe bună dreptate, poate chiar nu suntem capabili să gestionăm situaţia altfel decât prost. Dar chiar şi aşa, mi-ar plăcea să văd măcar încercări timide în această direcţie. 

Tot timpul structuri paralele, tot timpul „nuci tari”, tot timpul „nuclee” de putere, tot timpul secrete, securisme, informaţii ţinute cu asprime sub clopotul impenetrabil al feluritelor servicii şi serviciuleţe secrete. Altcineva decide tot timpul ce facem, ce mâncăm, cine conduce, cine nu, cine ştie, când e dictatură, când e democraţie, când e liber la corupţie şi rapt, când nu mai e. Iar noi nu avem niciodată habar cine. Or fi ruşii? Or fi americanii? O fi Merkel? O fi Băsescu? O fi vreo grupare rebelă din SRI, care a decis că vrea o ţară ca afară? O fi Kovesi, care are la mână pe toată lumea şi îi obligă să facă curăţenie? O fi câinele vecinului meu Daniel?

Nu sunt adeptul teoriei conspiraţiei. Tocmai de aceea mă frustrează această omerta, acest zid dintre români şi informaţii despre propria lor ţară. Ştiu, rând pe rând, mulţi politicieni s-au perindat prin faţa noastră, asumându-şi sforăit lupta anticorupţie, ca şi cum el, sau ea, ar fi autorul moral al descinderii mascaţilor asupra averilor frauduloase. Mulţi dintre ei sunt în puşcărie, şi o nouă tranşă îşi ţese, de zor, zeghea. Pentru fapte de – imaginaţi-vă – corupţie. 

Şi mă uit cu amărăciune la o diferenţă uriaşă între gânditorii şi comentatorii români şi cei occidentali: în timp ce ai lor îşi dau cu părerea, articulat, despre ceea ce este, ai noştri delirează, doct, despre ceea ce ar putea fi.

Îmi este pur şi simplu greu să-mi închipui o coincindenţă atât de mare, încât după atâta timp de furt guşat din buzunare şi din demnitate, să se fi trezit, brusc, un sistem de Justiţie care să funcţioneze dintr-o dată. Nu cred în coincidenţe. Şi atunci, de ce? Nu vreau să par nerecunoscător, sigur că sunt de părere că ceea ce se întâmplă este bine şi că era necesar în mod absolut, lucrurile ajunseseră atât de rău, într-un asemenea hal de putreziciune, încât singura soluţie părea să fie abandonarea corabiei, aşa cum au făcut-o milioane de români, care nu ar putea fi condamnaţi pentru asta de nicio instanţă morală. Pe acest fond a venit această adiere de Justiţie, care a separat tumori uriaşe de carnea societăţii. Dar de unde vine?

Până când cineva va ieşi în lumină demn, oferind un răspuns cu voce tare, fără să şobolănească prin colţuri umbrite, să ne mulţumim cu ceea ce avem. Cu ceva ocult care face ordine în jurul nostru şi decide, în absenţa noastră, cum trebuie să arate locul în care trăim. Până atunci, să continuăm să stăm, veseli, în fum de mititei, şi să ne mulţumim cu jumătăţi de adevăr împletite cu minciuni nesimţite, debitate de toţi derbedeii şi piţipoancele cărora un altceva ocult le-a permis să ne călărească, atâţia ani, absolut intangibili, cu bunul simţ al unor moluşte şi aroganţa unor satrapi despotici.