România puşcăriaşă

România reprezenta, atunci, un simplu spaţiu geografic, îngrădit cu sârmă ghimpată şi cu soldaţi înarmaţi şi instruiţi să tragă dacă încercai să ieşi. În ţară, populaţia se voia a fi „corectată”, transformată în „omul nou”. Ţi se spunea ce să mânânci, cum să mânânci, când să mănânci, ce să citeşti, câţi copii să faci, la ce să te uiţi, ce ai voie să spui, chiar şi la ce oră să te culci (oricum după o anumită oră se tăia curentul, trăgeai un pulover pe tine şi te culcai, ce să faci).

În aceste condiţii, nu ai de ce să fii uimit că respectul pentru viaţă, în România, e zero. Că oamenii se descurcă precum în puşcărie, cu şperţuri, cu pile, cu intervenţii, cu bătaie. Suntem, în fond, un popor de puşcăriaşi, destul de proaspăt eliberat pe decretul Revoluţiei.

În aceste condiţii, nu ai de ce să faci teorii. Nu ai de ce să vorbeşti până ţi se usucă limba-n gură despre cum ar trebui să fie, sau ce ar fi bine de făcut ca să fie bine. Nu interesează pe nimeni. Ba rişti să fii şi prost înţeles şi înjunghiat la duşuri de colegi, vezi cazul consilierului lui Cioloş pe Infrastructură, Cătălin Drulă, reclamat peste tot de colegi că dă secrete din casă. Omul pur şi simplu scrie pe Facebook, ca un om normal, ce s-a mai întâmplat în domeniu: s-a făcut cutare licitaţie, s-a semnat cutare contract. Colegii lui puşcăriaşi nu sunt obişnuiţi, însă, cu vorbitul; toată lumea ştie că nu e bine să vorbeşti. Omerta nu poate fi încălcată, abaterile trebuie pedepsite.

Auzim parlamentari ameninţând că bagă cuţite-n gât. Auzim oameni de afaceri, moguli şi politicieni alintându-se cu „banditule”, „tâlharule”, „prăduitorule” în conversaţiile ascultate de zecile de mii de angajaţi ai marii urechi SRI. Auzim de tot felul de şmecheraşi care sunt luaţi cu flagrantul a doua zi după şefii lor, şi ne uluim: cum să fii atât de prost? Vai, cum să iei şpagă, când ştii că „ăştia” sunt cu ochii pe tine? Pentru că, pe de o parte, gândim ca puşcăriaşii, ca nişte făptuitori, dar la nivel de găinar: ni se pare că e culmea să ai milioane de euro adunaţi din furt şi să continui să iei şpagă până când eşti prins cu 1.000 de euro în buzunar. Ni se pare o lăcomie proastă şi contrară afacerilor. Pentru că ne-am obişnuit să gândim ca puşcăriaşii. Unii suntem puşcăriaşi care nu am interiorizat acest statut atât de tare, alţii îl respirăm.

Pe de altă parte, ne prefacem că nu înţelegem că oamenii ăştia fac asta asumat. Sunt nişte criminali care cu asta se ocupă: fură. Asta e meseria lor, nu au alta. Puşcăria e un risc cunoscut şi asumat. Tupeul de borfaş nu are cum să lipsească. În fond, suntem un popor de puşcăriaşi. Pumnul şi bicepsul face legea, şi să mergi la puşcărie e ceva normal.

Acum avem dovezi clare, negru pe alb, că nu sunt doar tâlhari, ci şi criminali. Ancheta demarată de Tolontan arată că aceşti infractori au omorât intenţionat oameni în spitale, ca să facă nişte bani. Când mi-am dat seama că angajaţii unui mare spital românesc fură sângele pentru transfuzie de care avea nevoie tatăl meu muribund, am fost şocat. Să condamni un om la moarte pentru ce? Pentru 50 de lei? 100 de lei? 300 de lei? 

Dar asta pentru că eu nu sunt un puşcăriaş din ăla dur. Eu sunt un fraier, laolaltă cu ceilalţi care iau bătaie la duşuri cu săpunuri băgate-n ciorap. Nu gândesc în felul ăsta, nu pot. Ei pot, şi o fac. Sunt nişte criminali, şi vă omoară familia ca să facă 50 de lei. Nu au nicio problemă. Nu le pare rău. Crima este ceva normal. Mori mai repede, fraiere. Şşş. Închide ochii şi mori.

Nu înţeleg un singur lucru: când o să pricepem că pentru aceşti oameni nu funcţionează dojana. Ei nu au ruşine, nu au remuşcări. Viaţa ta nu înseamnă absolut nimic. Este nulă. Eşti aici doar pentru a fi muls cât de mult se poate, apoi tăiat pentru profit. Eşti o vită.

Singurul lucru care poate funcţiona este pedeapsa. Este vorbitul pe limba lor, a puşcăriaşilor. Este schimbarea legii într-una dură, cu pedepse cumplite, şi aplicarea ei cu fanatism, asemenea loviturilor de pulan date de gardieni pe cârcă. Ruşinarea în public, lecţiile de morală şi discuţiile tâmpe şi sterile pe o ideologie politică inexistentă în România nu servesc la absolut nimic. Este doar timp pierdut inutil, este doar prelungire a agoniei. Dac vreţi să apucaţi vagi schimbări în viaţă, singurul răspuns trebuie să fie dur şi pe măsura crimelor comise. Ca să fie clar, legea românească este stupidă. Şi este stupidă cu intenţie, tot una criminală. Să condamni un om care fură zeci sau sute de milioane de euro la doi ani de puşcărie e o glumă proastă. E o pedeapsă prostească. Legea pur şi simplu nu face faţă, iar cei care sunt dispuşi să o încalce nu se tem de ea absolut deloc. Practic fură ca disperaţii aproape fără nicio consecinţă. Pentru un criminal de carieră, doi ani de puşcărie nu înseamnă nimic.

Sigur, e o chestiune de voinţă. Noi, ăştia mulţi şi fraieri, nu ştim să ne-o impunem. Ca la puşcărie, nu lucrăm împreună, nu vorbim între noi, ne uităm chiorâş unii la alţii, şi abia aşteptăm un pretext ca să dezlănţuim animalul din noi. Ei, cei puţini şi şmecheri, au o industrie foarte profitabilă. Ca om care face presă de 15 ani, vă spun că pur şi simplu nu mai facem faţă. Nu ai timp fizic să scrii despre fiecare măgărie făcută în România. E un Vest Sălbatic în plină desfăşurare, fiecare apucă şi trage ca o hienă de tot ce prinde în faţa ochilor. Scrii despre o licitaţie trucată, apar fraude electorale, încerci să le acoperi, afli că o autostradă s-a surpat, încerci să documentezi, afli că spitalele omoară oameni intenţionat. Pur şi simplu o presă făcută praf, subfinanţată, cu puţini oameni, nu poate să facă faţă. Există ziarişti ca Emilia Şercan sau Sidonia Bogdan, care apucă de subiectul plagiatelor şi se ţin de el. Există oameni ca Tolontan, care apucă de dezinfectanţi şi se ţin ca buldogii. Dar subiectele de acest fel continuă să curgă cu şuvoaiele, şi câteva excepţii nu vor reuşi niciodată să reprezinte un baraj.

Singura soluţie este înăsprirea legii, astfel încât să devină păgubos să furi, să dai sau să iei şpagă. Să fie atât de rea pedeapsa, încât pur şi simplu să nu merite. Daţi-le de la 15 ani de puşcărie în sus pentru furt; daţi pe viaţă pentru corupţie. La cum arată România, mi-e destul de clar că aceste fapte sunt mai grave decât terorismul. Haideţi să le tratăm ca atare.

Sau dacă nu, să ne ţinem gura, să ne adaptăm mai bine la realitate, să mergem pe burtă şi să ne executăm pedeapsa la puşcărie pe viaţă până la capăt, sau să murim când ni se cere, aleatoriu, de către şmecheri, cu priviri blânde şi suferinde, de viţel.