România sprintează în direcţia greşită într-un moment nepotrivit

Mărturisesc că, de la anunţul-semnal al statisticii oficiale, n-am întâlnit niciun francez sau vreun neamţ ca să-l privesc superior de sus şi să-i zic blazat, băi ce ţi-ai luat-o în trimestrul III faţă de trimestrul II! Dar ce spun eu de francez şi neamţ, că din câte am înţeles de la dl.primministru, mapamondul întreg a rămas codaş în istoricul trimestru III faţă de trimestrul II comparativ cu România! Şi pun pariu că, din invidie, nu o să ne întrebe nimeni cum am făcut. Dar dacă această lipsă de interes are alte resorturi? Dacă, în locul invidiei , lumea se întreabă îngrijorată încotro se-ndreaptă cu 8,8 metri/secundă românul ăla? Cine-l aleargă şi, mai ales, nu vede că-i pe contrasens?

Despre creşterea economică trimestrială română, foarte rapidă, consemnată de statistică au amintit France Press, Washington Post şi or mai fi şi altele, dar pe astea două le-a amintit Guvernul. Dar pentru că este excentrică. Din experienţă jurnalistică vă spun, în acest caz cu asta avem de-a face. Dacă un câine muşcă un om, aia nu e ştire, viceversa da, şi dacă o vezi şi n-o dai, se cheamă că nu eşti un bun ziarist. Fie şi numai din acest motiv, eu n-aş mai pedala, în locul autorităţilor, pe această întâmplare. Nu doar că-I suficient, dar mai creează şi aşteptări nerealiste.

În lumea asta mare, unde, n-aş vrea să dezamăgesc, România nu este buricul pământul decât poate ca dimensiuni, există însă o competiţie permanentă, mult mai acerbă şi infinit mai importantă, cea pentru finanţare. Sigur şi creşterea economică este importantă, însă dacă ea îţi generează datorii în creştere atunci principala preocupare ca această creştere economică să ţină (sau să fie sustenabilă) trebuie să fie aceea ca deficitele generate să poată fi finanţate uşor şi fără costurile asociate unei crize. În această situaţie, ca să ne păstrăm în registrul sportiv, avem de-a face cu un maraton. Aici câştigă cel care aleargă constant, ştie cum să stea în pluton, şi mai ales îşi alege momentul potrivit pentru sprint. Dozarea resurselor este esenţială, altfel eşecul este garantat.

Dacă imaginăm România ca alergător în acest maraton al sustenabilităţii, în plutonul statelor din Uniunea Europeană unde suntem ţară membră, atunci ritmul creşterii economice nu doar că scade mult în importanţă, dar este îngrijorător. Din perspectiva deficitelor interne şi externe, care nu sunt doar nişte abstracţiuni macroeconomice şi nici instrumente de dezvoltare aşa cum mai auzim din când în când, ci nevoi concrete de bani, România aleargă de doi ani cel puţin, în direcţia opusă plutonului din care face parte şi acum s-a apucat să sprinteze.Treaba asta se-ntâmplă din 2015, când în pofida tuturor avertismentelor, adoptarea codului fiscal în vigoare, relaxarea fiscală însoţită simultan de creşteri salariale prost dozate, au început să deterioreze deficitul bugetar. Toate, dar toate, celelate 27 de state membre ale Uniunii Europene, cu excepţia României, au început să-şi corecteze, începând cu acelaşi an, deficitele bugetare. Noi am luat-o în direcţia opusă. Dar de ce francezul, neamţul şi chiar spaniolul, dar şi alergătorii cu care ne putem compara din această parte a Europei au luat-o pe calea corecţiei. Sunt ei nişte masochişti, sau mai degrabă au înţeles că participă la maraton şi nu la 100 de metri plat?

Întrebarea este evident retorică, iar răspunsul este că au învăţat din criza financiară din anii trecuţi ceea ce noi am uitat precum peştişorul din acvariu care dă de fiecare dată cu capul de margine, nerealizând limitele spaţiului în care se mişcă.

Secretul creşterii economice înregistrate în România după 2015, nu numai că nu este un secret, ci relevă o realitate destul de tristă, aceea a abandonării rezultatelor şi irosirii efortului extraordinar şi plătit cu dureri sociale al însănătoşirii economice după un proces de 7 ani. Creşterea economică, pe care să fie foarte clar, nimeni nu o poate blama în sine, a fost însoţită de deteriorarea echilibrului intern, reprezentat de deficitul bugetar precum şi acelui extern, al balanţei de plăţi. Dealtfel, şi în acest caz, al dezechilbrului extern, cu câteva, foarte puţine excepţii, suntem campionii de alergat pe contrasens în maratonul European. Faptul că aceste dezechilibre în formare încă din anul 2015 nu au avut consecinţe foarte vizibile în viaţa de zi cu zi, a fost din cauza dobânzilor mici şi abundenţei de lichiditate cu care nu ne vom mai întâlni curând. Din nefericire, nu am profitat de aceste finanţări ieftine pentru a dezvolta infrastructura, ci pentru a cârpi creşteri de salarii şi pensii în condiţiile în care am renunţat, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nici măcar de mediul de afaceri la venituri bugetare. Inflaţia a fost şi ea blurată de reduceri absolut anacronice de TVA generate de nimic altceva decât de o competiţie electorală pe alocuri iresponsabilă, la care, din păcate, politica fiscală s-a aliniat.

Astăzi, legat de creşterea PIB, are loc o discuţie plină de controverse sterile, desigur având la bază tot lupta politică, dacă ea este sau nu bazată pe consum. În funcţie de tabără, se utilizează şi antagonizează, unerori grotesc, definiţia PIB în funcţie de formare sau de utilizare. Unii vorbesc de industria grea, cu pivotul ei, industria constructoare de maşini şi depăşirea producţiei la hectar până intrăm în Bulgaria, ceilalţi despre evidenţa faptului că banii nu sunt utilizaţi cum trebuie, pentru investiţii şi nu doar pentru consum. Desigur că ambele tabere au dreptatea lor deşi vorbesc despre acelaşi lucru din perspective diferite. În răstimp, dezechilbrul intern, dat de stimularea fără limite a cererii peste capacitatea economiei româneşti de a oferta bunurile şi servicile necesare, l-a potenţat pe cel extern pe calea importurilor accelerate, deficitul crescând cu 1 miliard de euro lunar. Ce-o fi înţelegând majoritatea publicului din România, din toată această tevatură, Dumnezeu cu mila! Dar nici nu trebuie să ne aşteptăm la aşa ceva, lumea nu-I formată din macroeconomişti şi nu trebuie să ne aşteptăm la ea să înţeleagă ce e aceea prociclicitate. De la Guvern şi Ministerul Finanţelor însă avem alte pretenţii.

Fără putinţă de tăgadă,orientarea politicii fiscale şi de venituri face România din ce în ce mai dependentă de finanţarea externă, iar corecţia este inevitabilă. În primul rând, pentru că alergăm pe contrasens, iar acest fapt este foarte vizibil de către potenţialii finanţatori. În al doilea rând, pentru că, dintr-o fudulie care se învecinează ştim prea bine cu ce, avem tupeul să negăm evidenţe, prognoze, trenduri de râde lumea de noi. Ostilizarea prin declaraţii, să le zicem lipsite de diplomaţie, a celor care deţin şi finanţează datoria vine în cel mai nepotrivit moment, sunt ca nuca-n perete, şi alte chestii în fasole.

Realitatea este că, la fel ca de fiecare data când ne facem avânt să dăm cu capul în zid, plini de încredere că acum n-o se ne mai doară şi că-I altceva acolo decât un lucru tare, nu avertismentele verbale, nu teoriile macroeconomice, nu dezbaterile deştepte ne atrag atenţia, ci piaţa. Deficitul de valută se vede în evoluţia cursului de schimb, creşterea cererii şi a economiei în deficit şi inflaţie, în loc să se vadă în autostrăzi şi-aşa mai departe. Piaţa ne semnalizează că suntem pe contrasens. Lumea se agită absolut grotesc la o depreciere de 1% a cursului de schimb într-o săptămână, în loc să-şi dea seama că a rămas singura corecţie şi aia umilă care funcţionează. ROBOR-ul, un indice ignorat de mai mult de un deceniu devine subiect de breaking news la o variaţie de 0,1 puncte procentuale. Împotriva oricărei logici, după ce din 1989 încoace am reuşit să avem şi noi măcar două pieţe funcţionale, monetară şi valutară, acum lumea se aşteaptă la mercuriale. Ce piaţă-I aia cu preţuri fixe? De regulă, una goală, dacă ne mai aducem aminte de vremurile societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Cursul de schimb valutar este expresia relaţiilor noastre cu restul lumii, hai să nu scoatem limba la el, că nu I de folos şi să-l vedem ca ceea ce este, un factor de echilibrare a… dezechilibrelor. La fel şi în cazul ROBOR-ului. Nu rezolvăm problema prin ordonanţă de urgenţă, desi din păcate , mulţi se aşteaptă la astfel de soluţii şi la vreun truc magic al guvernatorului BNR. Care a spus clar, nu ne putem lupta cu fundamentele. Traduc eu. E un zid in faţă şi dăm degeaba cu capul în el, ne umplem de sânge şi atât. E tot tare zidul, nici măcar nu-l zgâriem.

Corecţia tendinţei pe care s-a înscris România în privinţa deficitelor este inevitabilă şi să nu ne amăgim că durează prea mult. Rămâne de văzut doar cum întoarcem maratonistul în direcţia corectă, că nu e prea târziu. O facem uşor, controlat să nu aibă vreun şoc şi să şi recapete suflul, sau lăsăm piaţa să-l trezească la realitate? Prin ordonanţă de urgenţă nu se poate, poate încercăm un mix?