Să reînvăţăm capitalismul de la bunici

Dar chiar dacă nu s-a străduit mai nimeni să-i lumineze pe români, probabil pentru ca aceștia să nu-și dea seama că au cei mai slabi conducători din ultima sută de ani, date există, pentru cine știe să caute, care ne permit să ne facem o imagine cum ar trebui să arate o economie bine așezată din punctul de vedere al bunurilor non-tradable. Spre deosebire de momentul actual, când prețurile respectivelor bunuri sunt dezechilibrate, dacă privim prin prisma puterii de cumpărare. Fapt, ce se observă la tarifele la utilități, dar și în perfomanța din educație și sănătate.

Prețurile utilităților sunt folosite pentru controlul cererii agregate, la fel ca taxele. Ceea ce înseamnă că atunci când s-au văzut disfuncționalitățile, nu s-a încercat refacerea echilibrului cu ajutorul ofertei și productivității, ci prin intermediul reprimării cererii, în interiorul unor acorduri cu FMI, ceea ce a făcut să avem o economie foarte tulburată. Spre deosebire de interbelic, când prețurile erau bine așezate.

Și dacă s-ar fi stimulat oferta agregată, și nu s-ar fi limitat cererea, nu se sacrificau educația și sănătatea.

Dar, în fine, am adus în discuție România capitalistă interbelică pentru că tot dezbatem documentul strategic: „România competitivă: un proiect pentru o creştere economică sustenabilă”. Iar șeful statului a subliniat, în respectivul context, că avem nevoie de un nou model de dezvoltare economică.

Sigur, așa este, de aceea haideți să căutăm prin biblioteci, pentru a reînvăța capitalismul de la bunici, dacă tot ne-a spus președintele că „în plan economic avem nevoie de o viziune sănătoasă, pe termen lung, care să aducă românilor prosperitate durabilă”.

Ludwig von Mises explica într-una dintre prelegerile sale ţinute în Argentina anului 1958, la puţin timp după ce ţara sud-americană scăpase de Juan Peron, de ce e nevoie de investiţii străine. Pentru că, atunci când o ţară nu are suficient capital, de care depinde prosperitatea locuitorilor săi, singura variantă este să-l importe.

Britanicii au început primii să economisească, şi, după ce au acumulat capital, l-au investit. După care mai multe state au realizat că bunăstarea cetăţenilor lor e direct proporţională cu volumul de capital investit pe unitatea de populaţie.

E suficient ca un muncitor american să viziteze Italia natală ca să descopere că nu calităţile sale, ci condiţiile din SUA fac posibilă câştigarea unor salarii mai mari. Şi, dacă acelaşi om se reîntoarce în Sicilia, va descoperi că vizita în Statele Unite nu l-a înzestrat cu acele calităţi, care să-i permită să câştige mai mult decât concetăţenii săi.

Acestea fiind spuse, ajungem la România, care, în urmă cu un sfert de secol, avea o economie decapitalizată, după decizia lui Nicolae Ceauşescu de a achita datoria externă.

Din păcate însă, în loc să realizeze că economia a trecut printr-un proces amplu de dezinvestire, şi e necesar capital din afară pentru ca românii să se bucure de bunăstare, conducătorii politici postcomunişti au decretat: Nu ne vindem ţara! Iar în lipsa capitalului din străinătate s-a pus inflaţia. Adică, populaţia în loc să prospere cu intrări de capital din exterior a sărăcit ca să se „fabrice” capitaliştii autohtoni, conectaţi politic, ce au fost denumiţi baroni locali.

În istoria ultimilor o sută de ani, sunt trei perioade cu inflaţie ridicată care au venit pe fondul decapitalizării. Cea de după primul război mondial, când ţara s-a mărit, urmată de aceea de la începutul crizei din anii ’30 – când străinii ne-au spus că ne dau capital, dacă mai întâi ne punem finanţele în ordine, şi atunci preţul aurului din etalon a crescut foarte mult – şi perioada de la începutul anilor ’90, în care oamenii politici au încercat să facă rost de ceva capital fără să scape controlul asupra economiei, cam cum s-a văzut în Rusia.

Dacă tot am început, însă, să discutăm de perioada interbelică, după toate acele dureri de după primul mare război şi criză, economia s-a dezvoltat coerent cu ajutorul pieţei de capital. Nicolae Malaxa era cel mai mare industriaş din România, acela ce deţinea, în principal, celebra uzină Faur, integrată cu Uzina Republica (Uzina de Tuburi şi Oţelării), dar şi participaţii la Astra Arad, Unio Satu Mare, IOR (Industria Optică), Tohani Zărneşti şi Magazinele Unite de Fierărie din Galaţi.

El avea acţiuni şi la Uzinele Reşiţa, însă acolo era administrator- delegat un alt magnat al acelor vremuri, Max Auschnitt, care controla împreună cu fratele său Edgar şi societatea Titan – Nădrag – Călan, ca să se vadă că nu s-a inventat de azi de ieri integrarea pe orizontală.

Deşi comuniştii aveau obiceiul să vânture ideea că România era o ţară eminamente agrară înainte de a lua proletariatul puterea, ei au preluat, la naţionalizare, Uzinele Copşa Mică şi Cugir, Asigurarea Românească (devenită ADAS şi apoi ASIROM), rafinăriile Astra şi Steaua Română, Mica şi Aur (Phoenix Baia Mare), Govora – Călimăneşti, Vulcan – uzinele metalurgice, Nitramonia Făgăraş, Semănătoarea – mașini agricole, Societatea Marilor Hoteluri, Scăeni – geamuri, Fieni – ciment etc.

Cam orice societate naţională interbelică era listată la bursă şi avea acţionariat particular, chiar minoritar. Societatea Naţională de Gaz Metan, cea care îngloba atât producătorul (Romgaz), transportatorul (Transgaz), cât şi distribuitorii de gaze naturale, a pornit ca o companie a statului, dar la care, în anii ’40, acesta mai deţinea doar 58,6% din acţiuni, restul fiind în posesia capitalului privat, procurându-se astfel investiţiile necesare pentru asigurarea capacităţii optime de producţie şi transport.

Capitalul privat era acţionar la „Societatea Anonimă Română de Telefoane” (actualul Telekom), la „Societatea Comunală a Tramvaielor Bucureşti” (Regia Autonomă de Transport Bucureşti – RATB) ori la „Societatea Română de Radio – Difuziune” (Radio România),  mergând până într-acolo încât şi Banca Naţională a României era o instituţie listată.

E drept că în acea vreme nu exista Petrom, însă erau o grămadă de companii petroliere cotate la bursă: Astra Română, Steaua Română, Petrol Block, Concordia, Industria Română de Petrol, Petrolul Românesc etc. Multe erau listate însă şi la bursele din străinătate. Astra la Paris, Amsterdam, Anvers şi Zürich. Concordia la Paris, Bruxelles, Anvers şi Zürich. Steaua la Paris, Basel, Frankfurt, Geneva şi Zürich.

Un apropiat al regelui Carol al II – lea, Nicolae Malaxa a ajuns să fie cel mai influent om de afaceri din Regatul României ca urmare a comenzilor de stat primite şi a creditelor preferenţiale acordate. De asemenea, Auschnitt a profitat de pe urma faptului că Uzinele de Fier şi Domeniile din Reşiţa – provenite din vechea societate metalurgică STEG din Banat şi redefinite ca societate anonimă în 1920 – au fost considerate de interes strategic în 1923, fiindcă încorporau importante uzine de armament. Ca urmare a acestui fapt, statul legiferează ca 60% din acţiuni să fie deţinute de capitalişti români.

Malaxa şi Auschnitt ar fi primit, cu siguranţă, în zilele noastre titulatura de baroni, dar cu precizarea că ei ştiau să administreze ceea ce li se dădea pe mână. De ce spun asta, fiindcă actualii baroni, după ce au fost împroprietăriţi cu o economie decapitalizată, în loc să încerce – cu ajutorul calităţilor lor antreprenoriale – să adauge la ceea ce au luat cu titlu gratuit, au deturnat bruma de capital şi l-au blocat în imobile și mașini – simboluri ale luxului.

Şi astfel se observă că, spre deosebire de perioada comunistă, care n-a dezvoltat spectaculos ceea ce a primit, dar măcar a întreţinut, acum, multe dintre companiile „moştenite” sunt deja istorie.

Deci, după ce că n-am fost în stare să atragem capitalul străinilor, am și decapitalizat mai mult ceea ce am avut. Şi cu mai puţin capital investit pe unitatea de populaţie, este evident că românii sunt mai săraci.

Riscul când dai economia pe mâna unor oameni de încredere, ce nu se pricep la activitatea pentru care au fost numiţi, e că, în loc de pieţe şi dinamism, ai companii cu poziţie dominantă şi resurse ce nu-s utilizate eficient. Oare de asta nu ni se restituie istoria economică a României? Pentru a nu ne da seama că încă nu ne-am întors la economia de piaţă? Și ne mai întrebăm atunci de ce „bunicii” au înclinat balanța la Brexit?!