Sacrificarea mulţimii tăcute. Sau proaste?

50.000 de oameni vor fi fericiţi acum, în prag de alegeri. Sistemul a lucrat pentru ei. Peste câteva zile, rata la casă, frigider, sau vacanţa de cum cinci ani, va fi mai mică. Chiar aproape de jumătate  faţă de cât era acum şapte ani, când cei 50.000 stăteau la coadă la uşa bancherului lacom de la care aşteptau, cu sufletul la gură răspunsul la o singură întrebare: “Cum să fac să-mi dai cât mai mulţi bani?”.  Răspunsul magic s-a numit “creditul în franci”, iar bancherul lacom, bucuros că mulţimea, oricum ignorantă într-ale finanţelor proprii, abia aşteaptă să fie prostită, a băgat adânc şi mâna în buzunar (mai ales că nu era al lui), dar şi taxa în contract, fie că se cheamă dobândă sau comision. Şi a dat împrumuturi: multe, scumpe şi hoaţe. Ştiind că oamenii de la coadă abia aşteaptă să semneze hârtiile puse sub nas ca să ia banii.

Cursul a explodat, nu din vina bancherului şi nici a clientului, dobânda a crescut, din vina bancherului, salariul a scăzut, din vina tuturor, iar casa nu mai face cât făcea, nu mai contează din vina cui! Iar oamenii de la coadă au ajuns, uneori din cauza propriei ignoranţe şi lăcomii, dublate de lăcomia bancherului, să nu mai trăiască decât ca să-şi poată plăti rata. Şi uneori nici să o plătească pe toată, că nu mai aveau cu ce! Finalul se ştie: s-au făcut mitinguri peste mitinguri, iar problema a ajuns în Parlament, unde, de data asta din fericire pentru ei şi în prag de alegeri, oamenii de la coadă, şi alţii, mai avuţi decât ei şi care n-au stat la coadă, şi-au văzut visul cu ochii: rata la casă, frigider, vacanţă în Haiti, vilă, hotel, sau ce are fiecare, scade la jumătate.

Bravo lor, dar cum se simt sutele de mii de oameni, poate milioane, care au luat credite în euro, că în lei nu se prea dădeau, şi care îşi plătesc la timp ratele? Mai mari şi la ei, că, tot nu mai contează din vina cui, nici euro nu mai costă 3,2 lei, e 4,5 lei acum? Dar ei, unii suficient de ne-ignoranţi încât să nu semneze hartia bancherului lacom care zicea că va creşte dobânda după cum bate vântul şi să ceară din capul locului „euribor plus”, chiar dacă e mai scump, uneori, oare nu au probleme la plata ratelor? Şi chiar cei ce nu au, pentru că au fost cu un minut mai deştepţi când au stat la coadă, şi plătesc conştiincios o rată mai mare doar din cauza cursului valutar, pentru că au semnat un contract cu un bancher la fel de lacom, cum se simt când văd legea pentru cei 50.000?

Poate nu suficient de rău, că altfel ieşeau în stradă să dea foc unor contracte pe care tot ei le-au semnat, nu?

Al doilea exemplu: în ţara fără autostrăzi şi cu drumuri mai proaste ca-n Africa, unde permisul se ia pe şpagă chiar de cine nu ştie să citească şi unde BMW-ul vehi de un sfert de secol a ajuns un must-have mai ceva decât pâinea de pe masă, preţul RCA a crescut ca Făt Frumos în poveste, justificat de cele scrise înainte. Dublat şi de “onestitea” negustorilor de poliţe, dintre care unii înfundă puşcăria acum şi de ale căror tarabe s-a ales praful. Şi triplat de aceeaşi onestitate, de data aceasta a supraveghetorului statului, care a închis ochii la cum se sifonează banii daţi de fiecare dintre noi pe RCA. Toţi am ajuns să plătim mai mult. Dar în stradă n-au ieşit, în final, decât patronii de tiruri şi şoferii lor. Şi au obţinut ce au vrut: RCA-ul pentru un tir scade la aproape jumătate. Însă RCA-ul pentru un autoturisme creşte, pentru că, nu-i aşa, nu se putea pentru toată lumea, pentru că aşa funcţionează firmele de asigurare, ai căror algoritmi de calcul al primelor, care să respecte şi normele de solvabilitate, nu le permit asta .

Cum să se simtă milioanele de şoferi care n-au ieşit în stradă? Sau poate nu i-a durut la fel de rău încât să blocheze şi ei Piaţa Victoriei?

Cred că o  societate, chiar şi aşa, semi-avansată ca a noastră, nu funcţionează după principiul rural: „Copilul care nu plânge nu primeşte ţâţă!”. Dreptatea nu este a celui care urlă mai tare, iar cel care face legea trebuie să o facă pentru toată lumea! Chiar în imperfecţiunea ei, democraţia se bazează totuşi pe egalitate, poate ne mai aducem aminte de truismul ăsta