Săptămână decisivă pentru Nabucco. Care e miza şi ce ar putea pierde România

Consorţiul ar fi ales deja între cele două proiecte de gazoducte, Nabucco Vest şi TAP (Trans-Adriatic Pipeline) încă de săptămâna trecută, potrivit unor relatări din presă dar, pentru moment, hotărârea este secretă. Numele va fi anunţat 28 iunie, cu o săptămână înainte ca preşedintele azer Ilham Aliyev să se întâlnească la Bruxelles cu preşedintele Comsiei Europene Jose Manuel Barroso, pentru a discuta despre coridorul sudic de transport al gazelor naturale.

Deşi încă nu a fost anunţat nimic, mai mulţi observatori din România au dat ca sigur eşecul Nabucco. Analistul Emil Hurezeanu că proiectul Nabucco Vest nu mai este de actualitate, deoarece Azerbaidjanul a făcut opţiunea pentru gazoductul TAP.
„Statele Unite au avut o atitudine pasivă şi neutrală în această privinţă, iar Azerbaijanul nu s-a simţit obligat nici de UE, nici de SUA să facă opţiunea Nabucco,” a explicat Emil Hurezeanu.

Ministerul Afacerilor Externe român a catalogat drept „premature şi speculative” aceste declaraţii, iar ministrul de resort, Titus Corlăţean, a declarat că sunt şanse bune că decizia să fie favorabilă proiectului Nabucco Vest.

Cele două proiecte

Proiectul Nabucco a fost iniţiat în urmă cu 11 ani, iar scopul său era să reducă dependenţa Europei de gazul rusesc. Conducta ar fi urmat să transporte gazul azer spre Occident, trecând prin Turcia. Acţionari erau cinci companii – OMV (Austria), Bulgargaz (Bulgaria), FGSZ (Ungaria), Transgaz (România) și Botas (Turcia)

Ulterior însă, Turcia s-a răzgândit şi, pe propriul teritoriu, a dezvoltat, împreună cu Azerbaidjanul, propria sa conductă, TANAP (Trans Anatolian Pipeline), care pleacă de la Shah Deniz şi se opreşte la graniţa sa europeană. Compania de stat Soccar deţine 80%, restul fiind în proprietatea turcilor de la Botas și TPAO.

De aici, gazul ar urma să ia fie drumul TAP, fie Nabucco West.

Proiectul TAP vizează transportul de gaze naturale azere din Turcia, prin Grecia, Albania şi Italia, traversând Marea Adriatică, cu destinaţia finală în Italia. Acţionarii proiectului sunt Axpo (Elveţia), Statoil (Norvegia) şi E.ON (Germania). Gazoductul are o lungime de 791 de kilometri şi va permite un volum de transport reglabil de 10-20 miliarde de metri cubi, iar costul său este cu mult sub Nabucco, de 1,5 miliarde de euro.

Nabucco West are un volum de transport reglabil între 10 şi 23 miliarde de metri cubi, în funcţie de disponibilitatea aprovizionării cu gaze naturale. După ieşirea RWE din acţionariat, în proiect mai sunt implicate Transgaz (Romania), Botas (Turcia), Bulgarian Energy Holding, FGSZ (Ungaria) şi OMV (Austria). Costul proiectului este de circa 12 miliarde de euro. Gazoductul, cu o lungime de 1.300 de kilometri pleacă din Turcia, traversează Bulgaria, România şi Ungaria, pentru a se opri la Baumgarten, în Austria, unde va fi conectat la reţeaua europeană.

Riscurile pentru Nabucco

Deşi proiectul Nabucco este sprijinit politic de Uniunea Europeană, există cel puţin două argumente care ar cântări în decizia consorţiului Shah Deniz de a alege proiectul TAP.

Compania petrolieră de stat azeră SOCAR negociază cu guvernul grec preluarea DESFA, operatorul sistemului de distribuţie a gazelor naturale din Grecia, ţară care este exact pe traseul TAP. „Procedura de licitaţie pentru privatizarea DESFA s-a încheiat şi SOCAR a început negocierile cu guvernul Greciei. Aceasta înseamnă că, în curând, întregul sistem de distribuţie a gazelor naturale din Grecia va fi în mâinile noastre” declara recent preşedintele companiei SOCAR, Rovnag Abdullayev.

Pe de altă parte, unul dintre acţionarii TAP este compania norvegiană Statoil, care este şi acţionar la proiectul Shah Deniz, or, este clar ce preferinţă vor avea norvegienii.

Ce poate pierde România?

În cazul în care consorţiul va alege TAP, este puţin probabil ca gazoductul să se mai facă vreodată, pentru că mare parte din consumul Europei centrale ar fi deja acoperit, fie cu gaz azer, fie cu şi mai mult gaz rusesc (dat fiind că proiectul South Stream este încă în cărţi) fie cu gaz de şist. În acest caz, România pierde câteva sute de milioane de euro pe an, cât ar însemna taxele de tranzit, la care se adaugă cele 1,5 miliarde de euro, cât ar fi fost investiţia pe sectorul românesc al conductei. Pe de altă parte, dată fiind creşterea cantităţilor de gaz care ar fi urmat să ajungă în România, am fi putut asista la o scădere a preţurilor.

Cât gaz este la Shah Deniz?

Azerbaidjanul este o ţară cu mari rezerve de gaz şi dezvoltă acum, împreună cu mai multe companii occidentale, un uriaş câmp gazeifer, Shah Deniz, cu rezerve de 1.200 de miliarde de metri cubi de gaz-producţia actuală a României pe mai mult de 100 de ani, pentru comparaţie. SOCAR are o cotă de 10% din acest proiect, restul fiind deţinut de mari companii occidentale: BP (25,5%-va fi şi operatorul proiectului), Statoil (25,5%), NIOC (compania naţională din Iran, 10%), Total (10%,), Lukoil (10%), TPAO (9%). Câmpul produce gaze încă de la finalul lui 2006, dar va intra curând în a doua fază, ceea ce presupune exportul a 10 miliarde de metri cubi de gaz pe an către Europa.