In contextul acestui enorm scandal există o voce care nu se exprimă, şi înţelegem de fapt de ce: este cea a lui Jérôme Cahuzac, fostul ministru al bugetului care a recunoscut că a minţit pe toată lumea şi că a avut un cont secret în Elveţia. Cu siguranţă însă că omul ar avea multe de spus dacă ar decide, chiar aşa compromis moral cum este, să spună ce ştie despre paradisurile fiscale şi practicile oamenilor politici. Jérôme Cahuzac ar putea, de exemplu, să explice că într-un fel el a căzut ţap ispăşitor. Pentru că acestă problemă a conturilor secrete este de fapt recentă. Pînă la izbucnirea crizei financiare şi bugetare din 2008 clasa politică nu era foarte atentă la evaziunea fiscală. Iar principalul motiv este că numeroşi oameni politici recurgeau la practica acestor conturi deschise în străinătate pentru a-şi ascunde sumele provenite din activităţi paralele cu cele politice. Nu trebuie uitat că toţi aceşti oameni politici, mai ales în marile democraţii care practică alternanţa, mai exercită şi alte profesii în paralel cu mandatele lor: unii au diverse firme, alţii sunt consilierii deverselor firme, alţii sunt „experţi” solicitaţi de tot felul de societăţi. Pentru a rezuma, puţini sunt oamenii politici care nu intră în colimatorul conflictului de interese…
Dacă Jérôme Cahuzac ar vorbi acum, şi probabil că mai tîrziu va spune într-o carte tot ce are de spus, ar arăta că Europa este total ipocrită cînd vine vorba de paradisurile fiscale. Pentru că în prezent, cum arată chiar presa elveţiană, băncile elveţiene gestionează 830 de miliarde de euro provenind de la clienţi europeni… Iar din aceşti bani 166 de miliarde sunt francezi şi cam tot atîtea miliarde provin de la clienţi germani. Tot din surse elveţiene se arată că din imensa sumă de bani europeni gestionaţi de băncile elveţiene, între 90 şi 98 la sută sunt bani nedeclaraţi în ţările de origine. Iar dintre cei 166 de miliarde de euro staţionaţi în Elveţia şi provenind de la clienţi francezi, 60 de miliarde sunt gestionaţi de sucursale bancare franceze create în Elveţia, scrie RFI Romania.
Nu întîmplător cînd sunt intervievaţi pe stradă în legătură cu problema Cahuzac sau cu criza din Cipru, unii francezi de rînd nu ezită să spună „toţi oamenii politici sunt putrezi iar noi suntem luaţi de proşti”. Poate că prima afirmaţie nu este chiar adevărată, nu toţi oamenii politici francezi sunt „pourris”, expresie des vehiculată în Franţa. Dar cetăţeanul de rînd are o puternică senzaţie că pe umerii lui cade sarcina unui şir infinit de sacrificii în timp ce alături, o altă clasă de cetăţeni, relativ invizibilă, prosperă şi îşi permite în perfectă legalitate să „strecoare” 166 de miliarde de euro în Elveţia. Recent guvernul francez a anunţat măsuri de reducere a alocaţiilor familiale în speranţa realizării unor economii de 2 miliarde de euro. Cum să nu se simtă indignat europeanul de rînd cînd zilnic i se vorbeşte de austeritate, de obligaţia de a munci mai mult şi de a accepta reduceri de salariu, cînd impozitele cresc şi puterea de cumpărare îi scade, în timp 830 de miliarde de euro aparţin, în băncile elveţiene, altor europeni mai „isteţi”.
Cum să creadă europeanul în binefacerile globalizării cînd chiar Europa a permis formarea, în sînul ei, a unui paradis fiscal pentru ruşi, pe insula Cipru? Acest ultim scandal fiind de fapt infinit mai grav decît cel provocat de Jérôme Cahuzac. Dacă în prezent un început de cadru legistativ permite Europei să ceară unele informaţii băncilor elveţiene, iar acestea se obligă să răspundă, zeci şi zeci de alte paradisuri financiare nu cooperează în nici un fel cu justiţia europeană. Băncile din Singapore, Filipine sau chiar şi cele mai apropiate de pe insula Guernesey nici nu se sinchisesc cînd vor autorităţile franceze să afle ceva despre conturile dubioase deschise de particulari sau firme franceze în respectivele spaţii… In acest condiţii numai naivii mai cred că globalizarea este construită pe baze bune şi că ar fi de natură să fie profitabilă pentru toată lumea. Iar incoruptibilii sunt mult prea puţini astăzi. Ssistemul financiar mondial şi globalizarea par a fi fost concepute de oameni fie specializaţi fie interesaţi în speculaţii şi fraude fiscale. Iar acest sistem a devenit sursa unei bogăţii enorme, cît întregul produs intern brut al Statelor Unite şi al Japoniei, banii fiind bine puşi la adăpost şi capabili să circule dintr-o bancă în alta în doar cîteva secunde, pentru pierderea oricăror urme.