Şi totuşi, ce să facă omul cu rate în franci?

Deja se sună goarna pe Facebook pentru adunat oamenii la marşuri şi mitinguri. Nu se stie exact ce şi cum să se facă, sau de unde trebuie să vină o veste care să uşureze viaţa celor 75.000 de oameni (în sfârşit avem o cifră oficială) pe care bancherii elveţieni le-au dat-o peste cap săptămâna trecută.
Oamenii sunt de compătimit, mai ales pentru că au ajuns victime în condiţiile în care vina nu le aparţine în totalitate. Singura lor vină este că s-au bazat prea mult de stabilitatea unei monede capricioase, care în trecut i-a ajutat, dar acum îi nenoroceşte. Cine ce ar putea face?

BNR

Mulţi şi chiar mulţi dintre cei care stăpânesc destul de bine tainele banilor s-au grăbit să-l acuze pe Isărescu pentru dezastru şi se grăbesc să ceară soluţii tot de acolo. Guvernatorul BNR, cel mai longeviv guvernator de bancă centrală din Europa, are multe bube în cap, cu singuranţă mai multe decât ştie majoritatea românilor cărora le foşnesc în buzunar hârtiile cu numele lui, dar de asta nu el este principalul vinovat. BNR a pus destul de multe piedici creditului în valută pentru populaţie (acum este de facto interzis) aşa că să vii acum să dai vina pe reglementator că nu l-a sugrumat în anii când era înjurat tocmai pentru că nu-l lasă mai liber este un demers uşor nedrept. La fel, să ceri un curs mai bun pentru franc de la Isărescu, iarăşi este parţial inutil, pentru că de el depinde extrem de puţin influenţarea parităţii leu-CHF. Şi totuşi, ce ar putea face creierele din strada Doamnei, punctual?

În primul rând să-i asculte pe oameni şi să explice mai mult situaţia, şi să mai coboare din turnul de fildeş în care continuă să stea cocoţaţi.

În al doilea rând să-i cheme la o cafea pe directorii celor şase bănci care au acordat credite în franci. Dacă nu vor să vină, să-i oblige, că pot s-o facă! După care, cu pixul pe foaie să le explice: mai bine suportaţi x% din pierdere, decât să vă treziţi cu un procent de neperformate şi mai mare. Da, toată lumea ştie că banca nu e instituţie de binefacere, ci maşină de făcut bani, însă BNR ar trebui ca uneori să-şi aducă aminte că este banca românilor, nu a băncilor din România.

Statul

În creierele păgubiţilor începe să mijească ideea că trebuie salvaţi de stat. Ce se poate face aici? Un demers prin care statul să acopere o parte din pierdere pentru creditaţii în franci este profund injust şi poate conduce şi la hazard moral. Este adevărat că rata la un curs de 4,40 lei faţă de 3,70, cu doar câteva zile în urmă, este extrem de apăsătoare, mai ales că, în multe cazuri s-a ajuns aici de la un curs de 2,20-2,30 lei. Cum ar fi dacă toţi cei cei cu credite în euro ar cere acelaşi lucru, pentru că şi ei au de plătit acum rate la 4,5 lei faţa de 3,2 lei, cu nişte ani în urmă. Un demers legislativ, dacă va fi făcut, trebuie făcut pentru toată lumea. Există mai multe iniţiative în acest sens, care au rămas în sertar pentru că, nu-i aşa, nu-s alegeri tot timpul, şi despre care ECONOMICA.NET a scris aici. O lege a conversiei în monedă naţională pentru toate creditele în valută (e de discutat la ce curs şi cât îşi permite să suporte banca) sau eternul proiect al falimentului persoanelor fizice sunt, în esenţă, ideile despre care se vorbeşte acum. BNR o susţine pe prima, într-o anumită formă, dar nu şi pe a doua. Acum, că situaţia s-a inflamat, e de aşteptat că aleşii să creeze din nou emulaţie pe această temă.

Bancherul

Din pacate, bancherul pare a fi primul la care cel care plăteşte ratele în franci ar trebui să meargă. Deja băncile au dat câteva semne timide (reducerea cu 1,5 puncte a dobânzii sau invitarea clienţilor la discuţii) că par a înţelege situaţia. Din nefericire, relaţia dintre bancheri şi clienţii lor nu este una extrem de fericită în România (vezi miile de procese, despre care ECONOMICA.NET a scris în detaliu) iar oamenii sunt mai tentaţi să n-aibă încredere în bancheri, dat fiind comportamentul anterior, dar acolo trebuie făcut primul drum, inclusiv pentru că un credit este o chestiune personală, care a apărut pe baza unui contract semnat între cele două părţi. Nu e semnat de Isărescu şi nici de parlamentarul din circumscripţie. Iar discuţia despre cât este de abuziv era contractul nu are loc aici, ci în instanţă, dar după drumul pe la bancă.

Pe de altă parte, mare parte dintre cei cu credite în franci ştiu, sau ar trebui să ştie că nu şi-ar fi permis locuinţa, sau cel puţin nu locuinţa în care stau acum, dacă nu luau creditul în franci, cel care avea cea mai atractivă dobândă şi care le-a permis maximizarea valorii împrumutului. Şi să-şi facă un calcul să vadă dacă nu cumva tot ies mai bine decât concetăţenii lor care plătesc rate în euro.
Şi bancherii ar trebui să-şi aducă aminte de profiturile frumuşele făcute când au luat banii de acasă ieftin şi i-au plasat, în câştig, în apartamentele românilor. Apropo, poate aud şi eu vreun bancher care să-şi aducă aminte de ceea ce se numea chiar „comision de risc” din contractul de credit.

Şi unii şi alţii ar trebui acum să-şi aducă aminte şi de riscuri, care iată, acum s-au materializat! Singura dilemă a aprecierii francului, pentru cei cu credite, este exact care este echilibriul între cât poate suporta banca şi cât poate suporta clientul. Cel puţin acum! Pentru cei care văd în Isărescu sau în parlamentari un fel de „deus ex machina” şi speră la ACEA soluţie, cred că ar trebui să aibă în vedere cele zise de fostul guvernator al băncii centrale a Poloniei (ţară în care 47% din stocul de credite este în CHF), care a spus că este imoral să fie sprijiniţi cei cu credite în CHF defavorizându-i pe cei cu credite în zloţi: „Când riscam si câştigăm, e OK, dar când riscăm şi pierdem, să vină altii să plătească pentru noi?”