Sindromul iugoslav ameninţă UE: Nordul câştigă banii, sudul îi cheltuie

Economica.net
16 10. 2012
germany_euro_zone_rescue_leadership_19624900

„La noi un prânz ţine zece minute, la ei trei ore. Aici banii se câştigă prin muncă, acolo prin mită. De ani de zile, banii curg dinspre noi spre ei. Banii se câştigă în nord şi se scurg în sud”. Litania de mai sus pare rostită de un eurosceptic din nordul de azi al Europei. Am găsit-o însă recitind nişte însemnări pe care mi le-am făcut în 1990, în timp ce traversam cu trenul fosta Iugoslavie. Interlocutorul meu din nord îmi explica atunci de ce republicile nordice voiau să părăsească „monstruoasa” federaţie.

Fostul stat multietnic Iugoslavia a fost, în multe privinţe, o Europă în miniatură. În nord, salariile erau de trei, patru ori mai mari decât în sud. Spre deosebire de nord, sudul se confrunta cu o rată ridicată a şomajului. Şi, la fel ca în zona euro, în fosta Iugoslavie se observa o anumită neputinţă în raport cu autorităţile „îndepartate”, de care oamenii nu se simţeau reprezentaţi. UE se confruntă cu un deficit democratic; Republica Socialistă Federativă Iugoslavia – statul comunist multietnic conceput de Tito (1892–1980) – a fost, în realitate, un sistem politic monopartit, scrie Presseurop.eu.

Europenii din nord înjură Bruxelles-ul; pentru sloveni şi croaţi, Belgradul simboliza tot ce nu mergea cum trebuie: din cauza Belgradului ne scapă nouă banii printre degete, Belgradul e o adunătură de birocraţi incompetenţi şi paternalişti. În fosta Iugoslavie, simbolul „autorităţilor îndepărtate” era tot o monedă unică, dinarul. Auzeai peste tot că alianţa cu celelalte popoare nu era decât un proiect ideologic de laborator, o construcţie artificială.

Transferul de bani a fost acceptat în republicile nordice câtă vreme prosperitatea era în creştere, iar locuitorii nu observau mare lucru din întrepătrunderea cu celelalte regiuni. Situaţia s-a schimbat când, în anii ’80 – Tito abia murise –, a început declinul economic, iar nordul s-a văzut în situaţia de a proteja sudul de faliment. Un sloganul des auzit azi în nordul Europei – „nici un cent pentru ţările parazite” – seamănă frapant cu vechea formulă slovenă: „nici un ban pentru fripturişti”.

Aparatcici şi corifei

De asemenea, mişcările populiste din anumite ţări-membre UE seamănă cu cele survenite în Iugoslavia acum un sfert de secol. Există similarităţi între politicieni ca Le Pen sau Geert Wilders [politician olandez naţionalist, fondator al PVV, partid populist de extremă-dreapta] şi Franjo Tudjman sau Slobodan Miloşevici. Cu toţii s-au impus printr-un discurs naţionalist care fusese tabu înainte de ascensiunea lor. Cu toţii au răspuns frustrărilor împotriva unor autorităţi care-şi atribuiau, chipurile, banii şi puterea „poporului lor”.

Nu e locul aici să demonstrăm că PVV sau Adevăraţii Finlandezi vizează epurări etnice. Dar nici Miloşevici n-a avut în vedere asemenea epurări: el a fost, în primul rând, un politician oportunist, care obişnuia să gândească pe termen scurt. Cu toate că e responsabil în mare măsură de distrugerea Iugoslaviei, el n-a premeditat-o câtuşi de puţin.

Există destule asemănări dureroase între corifeii Uniunii Europene şi aparatcicii lui Tito. Asemeni acestora din urmă, şi ei par neplăcut surprinşi ori de câte ori primesc semnale de nepopularitate. Ambele categorii de lideri se ascund parcă într-un fel de cocon din care nu le place să iasă.

Conducerea Consiliului European seamănă cu preşedinţia asigurată prin rotaţie în Iugoslavia anilor ’80. Preşedinţii iugoslavi aveau, în republicile care făceau parte din federaţie, un renume asemănător cu cel al lui Herman Van Rompuy la noi, în Olanda: erau aleşi „undeva departe”. Următoarea afirmaţie îi aparţine lui Jean-Claude Juncker, preşedintele Eurogrupului: „Ştim foarte bine ce avem de făcut. Un singur lucru nu ştim: cum vom putea fi realeşi dacă facem ceea ce ne-am propus”. Sunt cuvintele unui lider care se teme de populaţie – faptul că trebuie creată o bază democratică presupune amânare şi compromisuri.

Naţionalismul în încercarea democraţiei

Diminuarea bazei democratice pentru Europa ar putea să aibă însă consecinţe mai grave decât amânarea. Declinul Iugoslaviei ne învaţă, printre altele, că, într-o regiune în care există o opoziţie economică între nord şi sud, uniunea monetară e ameninţată dacă oamenii nu sunt coresponsabilizaţi în mod cât de cât democratic. În vremuri de prosperitate, ei o acceptă cu uşurinţă; în vremuri de recesiune însă, văd în ea cauza tuturor relelor.

Diferenţa cea mai importantă faţă de fosta Iugoslavie constă în faptul că Uniunea Europeană e alcătuită din state naţionale democratice. Populiştii şi naţionaliştii sunt contracaraţi de forţele democratice. Dacă ar fi existat o bază democratică şi un sistem politic democratic, dezbatere deschisă şi presă liberă – se speculează adesea –, federaţia ar fi supravieţuit.

Politicienii aleşi din statele naţionale europene pot asigura această bază democratică transformând uniunea monetară din ceva ce le-a fost impus cetăţenilor în ceva ce le aparţine. Altfel, în orice situaţie de criză sau de fiasco, măsurile pe care alegătorii le consideră „impuse de Bruxelles” vor da apă la moară forţelor antieuropene. Acestea din urmă nu pot să provoace o implozie bruscă a Uniunii, ci nemulţumiri şi obstrucţii crescânde, care nu vor dispărea decât dacă valoarea măsurilor e evidentă, putând fi demonstrată convingător de politicienii aleşi.