Siria, cel mai dramatic caz al Primăverii Arabe – Retrospectivă 2013

Acest război nu este doar o confruntare între trupele guvernamentale siriene şi o serie de grupări rebele foarte divizate şi eterogene. Pe câmpul de luptă din Siria regăsim şi tradiţionalul conflict dintre musulmanii şiiţi şi suniţi, prezenţa islamiştilor radicali din grupările afiliate reţelei teroriste al-Qaida, dar şi combinaţiile de interese ale puterilor regionale şi mondiale.

Astfel, Turcia, Arabia Saudită şi Qatarul, state musulmane majoritar sunite, sprijină insurgenţa armată din Siria împotriva preşedintelui al-Assad, provenit din minoritatea alauită, o comunitate religioasă şiită, care este susţinut de Iran, ţară majoritar şiită, dar şi de gruparea libaneză şiită Hezbollah, ce a trimis combatanţi care luptă alături de trupele Damascului.

Dincolo de particularităţile religioase ale zonei, pentru marile puteri mizele conflictului sirian sunt mult mai complexe. Statele Unite doresc schimbarea regimului de la Damasc, dar sunt îngrijorate de posibilitatea ca, în eventualitatea înlăturării acestuia, grupările islamiste infiltrate în rândul insurgenţilor să joace ulterior un rol important în viaţa politică a Siriei. Însuşi preşedintele Barack Obama a afirmat în luna septembrie că reţeaua teroristă al-Qaida a profitat de haosul din Siria pentru a-şi consolida poziţiile.

În schimb, pentru Rusia, criza siriană este o ocazie de a arăta că mai are un cuvânt de spus în politica internaţională. Moscova sprijină deschis regimul sirian, pe care l-a salvat de la o intervenţie militară occidentală după atacul chimic din 21 august din apropiere de Damasc. De asemenea, Rusia şi-a exercitat dreptul de veto în Consiliul de Securitate al ONU pentru a bloca toate rezoluţiile împotriva Siriei, acuzând totodată statele occidentale că au abuzat de mandatul primit anterior în cazul conflictului din Libia.

Pe plan militar, sfârşitul anului 2013 găseşte regimul de la Damasc într-o relativă superioritate în faţa unor forţe rebele dezorganizate şi aflate într-o relaţie de rivalitate. Potrivit organizaţiilor internaţionale, atât trupele guvernamentale, cât şi insurgenţii au comis numeroase atrocităţi. Conflictul ilustrează atât tiparul unui război clasic, cu linii defensive în spatele cărora părţile controlează teritorii întinse, cât şi caracteristicile unui război de gherilă, insurgenţii reuşind să conducă atacuri chiar şi în capitala Damasc. El nu a depăşit graniţele ţării, fiind consemnate însă unele confruntări între rebelii sirieni şi combatanţii Hezbollah pe teritoriul Libanului, iar Israelul, care a manifestat o atitudine prudentă faţă de acest conflict, a lovit pe teritoriul Siriei ţinte despre care afirmă că erau transporturi de rachete pentru Hezbollah.

Opoziţia armată siriană este formată din numeroase grupări, atât de multe încât nimeni nu poate preciza oficial numărul lor. Ea este împărţită în două mari tabere, una moderată, reprezentată în special de Armata Siriană Liberă (ASL), şi una radicală, din care fac parte formaţiuni islamiste, unele având legături cu Al-Qaida, cele mai cunoscute fiind Jabhat al-Nusra şi Statul islamic din Irak şi Levant (EIIL).

Grupările radicale nu luptă doar împotriva preşedintelui al-Assad, ci şi împotriva celor moderate, obţinând la sfârşitul anului 2013 victorii semnificative în faţa celor din urmă. De asemenea, mai multe grupări islamiste au fuzionat în luna noiembrie, formând ‘Frontul islamic’. În replică, alte grupări ale opoziţiei siriene moderate s-au reunit în ‘Frontul rebelilor sirieni’.

Evenimentul cu cele mai mari implicaţii survenit anul acesta în teatrul de război a fost atacul chimic din 21 august, în apropiere de Damasc, soldat cu peste o mie de morţi în rândul civililor. Statele occidentale au susţinut că dispun de dovezi ce atestă că trupele guvernamentale sunt autoarele atacului, pe care Damascul l-a pus pe seama rebelilor. Rusia a estimat că atacul a fost realizat cu arme chimice de producţie artizanală, acuzându-i astfel indirect pe rebeli.

Cum Administraţia americană avertizase anterior că folosirea armelor chimice este ‘linia roşie’ dincolo de care o intervenţie militară devine inevitabilă, Pentagonul a început atunci pregătirile în vederea unor raiduri aeriene împotriva unităţilor armatei siriene, dar în final a abandonat iniţiativa în urma propunerii Rusiei, acceptată de Damasc, ca întregul arsenal chimic sirian să fie distrus sub control internaţional. Această operaţiune se va desfăşura la începutul anului viitor la bordul unei nave americane, ce va staţiona probabil în apele Mediteranei, armele chimice urmând să fie descompuse prin procesul de hidroliză.

În luna decembrie, comisia ONU însărcinată cu investigarea atacului chimic din 21 august a publicat raportul final, în care menţionează că astfel de arme au fost folosite în cel puţin cinci locuri în Siria, fără să facă însă referire la posibilii autori ai atacurilor.

Decizia Washingtonului de a renunţa la intervenţia militară poate fi văzută ca un succes al diplomaţiei ruse, însă nici SUA nu au dat dovadă de foarte multă determinare în a porni o operaţiune militară împotriva Siriei, mai ales după ce Parlamentul de la Londra a votat împotriva participării Marii Britanii la un eventual atac. În plus, erorile comise anterior de serviciile secrete americane în cazul Irakului, furnizând informaţii potrivit cărora această ţară ar fi dispus de arme de distrugere în masă, care însă nu au fost niciodată găsite după intervenţia din anul 2003, au determinat oficialii americani să manifeste mai multă prudenţă în luarea de hotărâri pe baza informaţiilor primite de la aceste servicii.

Pe plan diplomatic, în contextul în care întâlnirile statelor ce susţin opoziţia moderată siriană, reunite în grupul ‘Prietenilor poporului sirian’, nu au condus la vreo iniţiativă substanţială, evenimentul cel mai marcant a fost planificarea Conferinţei de pace Geneva-2, care va începe în data de 22 ianuarie la Montreux, în apropiere de Geneva, şi care a fost propusă în luna mai de şefii diplomaţiilor americană şi rusă, John Kerry şi Serghei Lavrov.

Conferinţa a fost amânată succesiv din cauza refuzului opoziţiei siriene de a participa la discuţii atât timp cât preşedintele al-Assad se află la putere şi nu este exclus de la orice participare politică în perioada de tranziţie. Negocierile ar urma să aibă la bază acordul semnat la Geneva pe data de 30 iunie 2012, care defineşte cadrul unei tranziţii politice în Siria.

După îndelungi discuţii şi tergiversări, Coaliţia Naţională Siriană, ce regrupează majoritatea grupărilor opoziţiei moderate, a decis în luna noiembrie să ia parte la negocierile care vor fi mediate de emisarul internaţional Lakhdar Brahimi. Însă diviziunile profunde din cadrul ei fac foarte dificilă constituirea unei delegaţii reprezentative la tratative, iar poziţiile acesteia şi ale Damascului se prefigurează a fi ireconciliabile.

Exemplele celorlalte state marcate de fenomenul Primăverii Arabe arată dificultăţile implementării democraţiei de tip occidental în Orientul Mijlociu, unde schimbările de regim au fost însoţite de continuarea violenţelor şi au generat o instabilitate politică permanentă, cazurile cele mai nefericite fiind Egipt, Yemen şi mai ales Libia.

O tranziţie politică în Siria ar putea fi şi mai problematică, având în vedere complexitatea etnică şi religioasă a ţării, prezenţa islamiştilor radicali, care câştigă tot mai mult teren, şi disensiunile profunde din rândul opoziţiei actuale, care nu reuşeşte să se înţeleagă nici când se confruntă cu un inamic comun. Dar lipsa unui acord care să pună capăt confruntărilor armate ar conduce la amplificarea dezastrului umanitar şi la noi pagube pentru economia şi infrastructura ţării, mai ales că nu se întrevede o victorie militară a vreuneia dintre părţi în viitorul apropiat.

Fostul director al CIA Michael Hazden îşi exprima recent îngrijorarea că acest conflict ar putea evolua către o destrămare a statului sirian în mai multe entităţi conduse de facţiuni rivale sau va continua cu un război de uzură pe termen lung.