Taxa pe ambalaj care ar putea scumpi produsele: UE oferea soluţii încă din 2009. Nu ne-a păsat
Situaţia deşeurilor din ambalaje a început să fie reglementată la nivelul UE începând cu iulie 1994 când Comisia Europeană a publicat în Jurnalul Oficial al UE o Directivă ce prevede măsuri menite să limiteze producerea deșeurilor de ambalaje și să promoveze reciclarea, refolosirea și alte forme de recuperare a deșeurilor. Directiva se aplică tuturor ambalajelor introduse pe piața europeană și tuturor deșeurilor de ambalaje şi impune statelor membre respectarea unor respectarea graduală a unor obiective. Spre exemplu, până la 31 decembrie 2008, statele membre (cu excepţia Greciei, Irlandei și Portugaliei care au primit derogări până în 2011) trebuia să stabilească sisteme de returnare, colectare și recuperare a deșeurilor de ambalaje pentru 60% din deşeurile de sticlă produse, 50% pentru metale, 22,5% pentru plastic şi 15% pentru lemn.
România a primit în cadrul procesului de aderare o perioadã de tranziţie de 5 ani, până la 31 decembrie 2011, pentru atingerea obiectivului global de valorificare de 50% şi o perioadã de tranzitie de 5 ani, până la 31.12.2013, pentru atingerea obiectivului global de valorificare de 60%.
Ce s-a întâmplat în UE
În 2009, la cinci ani de la apariţia Directivei UE privind deşeurile din ambalaje (94/62 CE) Comisia a revenit pentru a analiza efectele acesteia asupra statelor membre şi s-a ajuns la concluzia că au existat tot felul de probleme. „Cu toate că scopul lor general este adesea justificat din considerente de mediu, anumite măsuri luate la nivel național depășesc ceea ce este necesar și riscă să împiedice în mod disproporționat utilizarea și comercializarea băuturilor și ambalajelor aferente”. În consecinţă, Comisia a revenit cu o comunicare oficială care să clarifice situaţia şi să reducă problemele din statele membre, mai ales pentru ambalajele băuturilor de larg consum, care reprezintă aproximativ 20 % din totalul ambalajelor din punct de vedere al greutății.
Comunicarea a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comisiei Europene în mai 2009 pentru uzul tuturor statelor membre, inclusiv România care se afla atunci în perioada de graţie şi putea să înveţe din experienţa altor state.
Soluţiile oferite de Comisia Europeană – cele mai bune practici
Potrivit documentului, statele membre pot avea în vedere utilizarea mai multe soluţii, iar printre acestea Comisia a enumerat:
Etichetarea: găsirea unui logo comun pentru ambalajele care fac parte dintr-un sistem de garanție și returnare, unul folosit şi de alte state membre. Dezavantajul ar fi că ar putea presupune investiţii suplimentare din partea producătorilor. „Pentru a echilibra interesele concurente implicate – și anume informațiile pentru consumator și accesul ușor pe piață – orice asemenea cerință de etichetare ar trebui să fie cât mai limitată posibil”, recomandă CE potrivit cărora importatorilor de cantități mici li se pot pune la dispoziție autocolante;
Sistemul de compensare: „Un sistem de compensare ar contribui la garantarea unei echilibrări a sumelor diferite de garanție colectare și returnate între părțile implicate. Este preferabil ca sistemul să fie ușor accesibil, indiferent de statul membru în care producătorul sau distribuitorul în cauză își are sediul”
Scutiri pentru întreprinderi mici: „Statele membre pot reduce anumite obligații de funcționare privind sistemele de garanție pentru întreprinderile mici participante, acestea bazându-se, de exemplu pe considerente de minimis”. Spre exemplu, micile chioșcuri se poate să nu aibă spațiul de depozitare necesar pentru a-și realiza obligațiile de recuperare. Prin urmare, se poate considera ca fiind rezonabil să li se acorde anumite scutiri. „Totuși, este de preferat să se evalueze dacă aceste scutiri nu ar afecta calitatea generală și funcționarea sistemului de garanție și returnare în sine, sau dacă nu ar duce la aplicarea discriminatorie a condițiilor sale”, se mai arată în document.
Sisteme pe bază de impozitare – pot duce la scumpiri
Comisia Europeană mai spune că statele membre pot lua în considerare inclusiv sistemele naționale bazate pe impozitare ca un mod alternativ pentru a realiza o anumită orientare către ambalajele ecologice. Atrag însă atenţia că, în acest caz, nu sunt excluse scumpiri. „Costurile implicate de respectare sistemelor naționale de impozitare care țin cont de factori de mediu sunt adeseori mai scăzute decât costurile suplimentare pentru sistemele de garanție obligatorii”. ” Totuși, impozitarea ambalajelor nu este neutră din punct de vedere al efectelor sale asupra pieței interne. Astfel de impozite, dacă sunt relaționate cu materialul specific utilizat, ar putea cauza o schimbare a materialelor, având în vedere că, în ambalajele de băuturi, diferitele materiale sunt, în general, interschimbabile. În plus, cum astfel de impozite sunt adeseori recuperate din creșterea prețului cu amănuntul, ele pot influența alegerea consumatorului”.
Ce probleme au apărut în statele membre
Una dintre problemele semnalate în Comunicare se referă la fatul că unele state au stabilit nişte cote în limita cărora trebuie să se recicleze/reutilizeze şi anumite obligaţii în plus dacă aceste cote nu se respectă, problemă similară cu cea a României în momentul de faţă. Or, în acest caz, Comisia susţine că măsura ar putea avea impact negativ asupra comerţului liber.”Anumite state membre au stabilit anumite cifre ca obiectiv (cote) pentru numărul de containere reutilizabile pentru anumite băuturi. Nu sunt obiecțiuni față de cotele de acest fel, atâta timp cât definesc scopurile cuprinse în politica generală. Totuși, aceste cote pot fi condiționate de anumite obligații specifice în cazul surplusurilor sau al minusurilor. Aceste obligații ar putea cauza preocupări pe piața internă, un motiv fiind că, având în vedere costurile suplimentare legate de organizarea sistemelor de refolosire și distanțele de transport implicate, importatori de băuturi folosesc de obicei mult mai multe ambalaje nereutilizabile decât producătorii interni”, se specifică în document.
Soluţia garanţiei pentru ambalajele ce nu se pot refolosi. Ce se poate întâmpla
De asemenea, Comisia a ridicat obiecţii şi în ceea ce priveşte soluţia instituirii unor garanţii și returnare pentru ambalajele de unică folosință. „Comisia consideră că prevederile naționale care instituie o legătură directă între procentul de ambalaje reutilizabile folosite pentru anumite băuturi și necesitatea de a înființa un sistem de garanție și returnare pentru ambalajele de unică folosință trebuie să fie abordate cu multă precauție din punct de vedere al pieței interne. Un mecanism aproape matematic, care depinde de cota curentă, prezintă riscul de a fi influențat de dezvoltările pe termen scurt, care nu reflectă tendința generală. În aceste împrejurări, stabilirea unei legături directe cu aceste cifre din legislația națională se poate să nu fie suficient de flexibilă și să nu ofere fiabilitatea necesară, în special în planificarea deciziilor comerciale de către întreprinderile în cauză. Prin urmare, poate fi mai adecvat ca dezvoltările din sectorul ambalajelor să facă obiectul unei revizii regulate și, pe baza acestei evaluări, să se decidă cu privire la orice măsură considerată necesară pentru a încuraja refolosirea sistemelor sau pentru a influența repartiția diferitelor tipuri de ambalaje”, se arată în documentul citat.
Refolosirea ambalajelor – o soluţie bună în UE
În cazul refolosirii ambalajelor de băuturi, Comisia atrage atenţia asupra faptului că ambalajul trebuie conceput și proiectat pentru a realiza, în cadrul ciclului său de viață, un număr minim de parcursuri sau rotații şi este reumplut în același scop pentru care a fost introdus pe piață inițial. Comisia susţine însă că aceasta ar fi una dintre cele mai bune variante de luat în calcul. „Întrucât, până la realizarea unui progres științific și tehnologic în privința unor procese de recuperare, refolosirea și reciclarea ar trebui să fie avute în primul rând în vedere în ceea ce privește impactul asupra mediului”. Pe lângă cele de mai sus, Directiva 94/62/CE permite statelor membre să încurajeze sistemele de refolosire a ambalajelor, care pot fi refolosite în mod ecologic, în conformitate cu dispozițiile tratatului. Astfel, articolul (din Directiva n.red) subliniază o opțiune care poate fi urmată sau nu de statele membre, la alegerea acestora din urmă”, se mai specifică în documentul citat.
De ce nu şi pentru România
În cazul României, oficialii industriei alimentare au atras atenţia asupra faptului că, la ora actuală, nu este posibilă o astfel de metodă. În primul rând, din informaţiile ECONOMICA.NET, în medie, doar 2% din totalul ambalajelor puse în piaţă sunt reutilizabile, existând industrii, printre care cea a conservelor, unde acest procent este zero. În al doilea rând, nu există infrastructura necesară care să permită ca ambalajele aduse de consumatori în magazine să fie preluate de producători şi reintroduse în sistem, iar fabricile nu au linii de producţie adaptate la aşa ceva. ” În perioada 2007-2008, atunci când a avut loc reabilitarea marilor fabrici de conserve, nu ne-au lăsat să folosim vechile tipuri de ambalaje, astfel că nicio fabrică de conserve din România nu are acum tehnologia necesară pentru a refolosi ambalajele de sticlă. Mai mult, câte logistică ar trebui ca lanţurile de magazine să poată primi înapoi aceste ambalaje de la clienţi?”, a declarat pentru ECONOMICA.NET Mircea Cristea, Director Achiziţii şi Coordonator Export Klevek Factory Srl, unul dintre cei mai mari producători din industria conservelor de legume şi fructe.
Detalii AICI
Totuşi, legislaţia românească prevede încă din 2005 că fabricile trebuie să fie adaptate la aşa ceva. Mai exact, potrivit unei Hotărâri din 2005 ( 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor si a deseurilor de ambalaj) „operatorii economici care produc ambalaje reutilizabile sunt obligaţi sa ia măsurile necesare la fabricarea de ambalaje, astfel încât ele sa corespundã unor reutilizari multiple. Operatorii economici care produc produse ambalate în ambalaje reutilizabile sunt obligaţi sa ia mãsurile necesare în vederea asigurării unui număr optim de cicluri de utilizare, fiind posibila aplicarea sistemului depozit”, se arată în actul normativ.
Sticla la schimb sau pierzi bani
Comisia a analizat şi varianta folosită de unele state membre care au instituit sisteme de returnare, colectare și valorificare a deşeurilor. „Este o variantă care poate funcţiona, spune Comisia. „În mod tradițional, sistemele de reîncărcare se combină cu plata unei garanții pentru a asigura faptul că un procent semnificativ de ambalaje sunt returnate pentru reîncărcare. Aceste sisteme de garanție și returnare sunt adeseori gestionate în mod voluntar de manipulatorii în cauză. Acestea, fie își stabilesc propriul sistem pentru produsele pe care le distribuie, fie își alătură resursele celor ale altor producători utilizând containere și lăzi comune. Programe voluntare de acest fel pentru ambalajele reîncărcabile sunt rareori reglementate”, se arată în documentul citat.