Taxa pe lăcomie – un Roexit economic
Revoluția fiscală cu ghilimele de rigoare declanșată de Ordonanța 114 aduce mai mult cu lupta de clasă decât cu un act normativ menit să sporească veniturile bugetare. Ea vine să pedepsească mediul privat competitiv „gratulat” cu impresia că ar fi taxat insuficient, impresie născută din nevoile generate de îndeplinirea programului de guvernare dominat de creșterile salariale și de pensii care au sufocat bugetul de stat. Întrebat într-o emisiune televizată de ce nu a discutat cu mediul de afaceri vizat de taxarea cifrei de afaceri sau a activelor anterior emiterii ordonanței de urgență, ministrul de finanțe a argumentat cum că un așa dialog ar fi amânat actul normativ și nu e timp de așa ceva. Cu alte cuvinte, politica fiscală al cărui principal atribut ar trebui să fie caracterul predictibil nu doar pentru mediul de afaceri pentru ca acesta să-și poată calibra propriul buget, dar și pentru bugetul de stat pentru asigurarea unei finanțări fără sincope a deficitului, a fost înlocuită de Blitzkrieg. Guvernul și ministerul finanțelor consideră așadar esențial elementul surpriză în stabilirea de noi taxe și impozite pentru a avea succes în demersul de a încropi un proiect de buget care să stea în deficitul de 3%. Și într-adevăr, ne-a lăsat pe toți cu gura căscată.
Până astăzi, tactica MF a reușit să sperie capitalul de pe Bursa de Valori București unde s-a înregistrat cea mai mare pierdere de când ea ființează, fără ca zisele pierderi să facă distinție între natura acționarilor, români sau străini. În mod amar-ironic, cea mai lovită a fost Banca Transilvania cu capital majoritar românesc. Ecourile surprizei s-au simțit însă și regional pentru că cel mai mari bănci care operează în România aparțin de grupurile mari europene. Prăbușirile de pe bursă, deși în mod evident determinate de caracterul surpriză al OUG au fost rapid expediate de consilierul de stat Darius Vâlcov printr-o frază de genul așa-i viața, ca o scară, te ridică, te coboară. De la publicarea ordonanței de urgență, cei interesați, ca să nu spunem afectați, încearcă să desțelenească textul, pentru că e făcut de-așa natură încât aberațiile să se justifice ceea ce e aproape imposibil, iar surprizele pocnesc precum floricelele de porumb. Neclaritățile, referințele lipsă, abundă la tot pasul, autorii mizând probabil, în afară de elementul de surprindere al adversarului și pe zăpăcirea consultanților fiscali. Specialiștii care încă își mai fac iluzii cum că în spatele Ordonanței mai există și altceva decât căutarea disperată de noi venituri la buget sunt naivi. Cel mai bine se vede asta în cazul taxării activelor bancare, despre care ministrul de finanțe spunea cu nici o săptămână în urmă că nici măcar nu prevede venituri în buget de pe urma ei, iar Vâlcov spunea alaltăieri că se așteaptă la 5 miliarde de lei, fapt ce a condus la o nouă cădere a Bursei.
Departe de a fi doar un accident generat de lipsa de competență profesională, taxarea activelor bancare funcție de o referință fixată aleatoriu la 2% (rata medie a Robor din ordonanță) reprezintă o imixtiune grosolană în politica monetară. Tentativa de a subordona funcțiile băncii centrale obiectivelor de politică fiscală este echivalentul unui atac direct la adresa independenței BNR. În tratatul de aderare la Uniunea Europeană stă scris negru pe alb :„În exercitarea competenţelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunii lor.
„
Desigur că Ministerul de Finanțe are tot dreptul să stabilească cum dorește nivelul taxelor și impozitelor pentru realizarea politicii sale fiscale. În această arie de competență, chiar dacă extrem de discutabilă din punctul de vedere al logicii economice și al momentului ales, taxarea activelor bancare poate reprezenta o opțiune. Problema intervine atunci când taxarea este legată de evoluția unui indicator al pieței monetare, o rată de dobândă ce nu poate fi nicidecum fixată, ci este variabilă prin însăși natura sa. A decreta fără absolut nicio justificare (pentru că aceasta este imposibilă) că nivelul „normal” al unei dobânzi care reprezintă un preț al banilor indiferent de scadență, este de 1,5%, iar după o perioadă de gândire, hai 2%, după care să taxezi activitatea de creditare pentru ce depășește denotă, pe lângă incultură economică, un dispreț față de noțiunea de piață. Într-o astfel de „logică” guvernamentală, până la a plafona inflația prin hotărâre de guvern nu mai este decât un pas și nu m-aș mira să-l vedem și pe acesta. În fapt, ordonanța legiferează împotriva Constituției, unde stă scris că economia României este o economie de piață. Or, într-o astfel de economie prețurile libere, cu atât mai mult prețul banilor, adică dobânzile, trebuie să se așeze în modul decis de piață și nu în cel fixat arbitrar sau interesat de către guverne vremelnice.
În goana sa după venituri bugetare pe termen scurt, Guvernul incapacitează politica monetară a băncii centrale, golește de conținut decizia de a majora rata dobânzii de politică monetară, cel mai important instrument pe care aceasta îl are la dispoziție pentru a stabiliza prețurile.Semnalele date de decizia de politică monetară nu se transmit prin vid, ci se propagă indirect asupra economiei prin veriga sistemului financiar bancar. Având un control relativ eficace asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca centrală poate influenţa inclusiv motivaţia agenţilor economici de a deţine monedă natională comparativ cu aceea de a deţine monedă străină şi, prin aceasta, cursul de schimb. Această relație dintre banca centrală și băncile comerciale se stabilește în cadrul piețelor financiare monetară și valutară și dă posibilitatea unui control relativ asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, în scopul stabilizării prețurilor. În funcție de evoluția prognozată a inflației, se acționează astfel asupra cererii agregate, stimulând, după caz, consumul sau economisirea. Ratele dobânzilor de pe piața monetară interbancară, dintre care etern neînțelesul ROBOR, joacă așadar un rol esențial în mecanismul de transmisie al politicii monetare.
Odată emisă enormitatea cu putere de lege a taxării activelor bancare funcție de ROBOR, orice majorare de dobândă de politică monetară echivalează cu o sancțiune fiscală la adresa sistemului bancar care este astfel pus în postura de inamic al BNR. Se afectează astfel atât instrumentul (rata dobânzii de politică monetară) mediul de transmitere a impulsului monetar (piața monetară) cât și eficiența acestuia în îndeplinirea obiectivului statutar al BNR. Teoretic, ordonanța de urgență presează asupra deciziei de politică monetară în sensul scăderii ratei de dobândă indiferent de evoluția prognozată a inflației sau de contextul internațional marcat de o creștere inevitabilă a dobânzilor. Întrucât deși scopul declarat al ordonanței este acela de a pedepsi „lăcomia” băncilor ( un termen inept, căci ROBOR este un element de cost pentru acestea) rata de referință a fost fixată de așa natură încât să aducă venituri bugetare, avem de-a face așadar cu o tentativă de subordonare a politici monetare de către politica fiscală.
Intrarea cu bocancii mascați în opinci populiste în politica băncii centrale rămâne însă un element prea arid pentru opinia publică dezinformată în mod constant , aproape zilnic, în legătură cu modul de formare al indicelui ROBOR sau al cursului calculat de BNR și nu al BNR cum se-ngălbenesc zilnic ecranele TV. Așa că retorica de susținere a suprataxelor lucrează la punctul sensibil, fibra națională cum ar veni. Băncile, multinaționalele, companiile de telefonie mobilă, operatorii din energie, ori fac pierderi ca să-și ascundă profitul, ori fac profit prea mic pentru că-l exportă, ori îl fac prea mare pentru că sunt străini și ne exploatează. Și toate astea se fac din banii românilor și cum să pedepsești altfel , decât suprataxând străinii să se învețe minte? Astfel de „teze” sunt servite zilnic la TV și au succes la o populație încă tarată de propaganda comunistă bazată pe lupta împotriva imperialismului rapace. Pentru că lăcomia e cuvântul cheie prin care s-a vândut publicului ordonanța și i s-a indicat și dușmanul, adică băncile și, la scurt timp Banca Națională care, potrivit acestor politruci, le susține. Argumentele raționale care arată efectele negative ce țin atât de logica economică elementară, dar sunt și susținute de calcule fundamentate, pătrund greu spre deloc către public în aceast ocean de populism. Ele sunt expediate rapid în 6 cuvinte „Nu pleacă cîinele de la măcelărie!”
„Nu pleacă câinele de la măcelărie” când explici că e absurd să taxezi împrumuturile statului cu care se finanțează curent salarii și pensii, stă și când explici că suntem în UE și libertatea capitalurilor poate și va determina mutarea activelor și chiar a sediilor câtre măcelării mai prietenoase. Abia dacă explici cum consumul atât de preaslăvit pănă mai ieri pentru că a generat cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană va scădea ca urmare firească a taxării creditării se mai ridică, a mirare, câte-o sprânceană. Dacă mai spui și că, în pofida aparențelor, veniturile salariale alea crescute miraculos, pentru că nu-i așa a existat voință politică sunt de fapt cheltuieli bugetare și nu provin din pixul magic wageledgrowth ci din redistribuiri ale colectărilor de la multinationale, operatori de telefonie mobila, energie, bănci și împrumuturi acordate de bănci, deja agent al lui Soros scrie pe tine.
În realitate, ceea ce face OUG 114/2018 nu este altceva decât a pune pe fugă capitalurile. Asta în condițiile în care costurile de împrumut pe piața externă sunt în creștere și suntem campioni la deficit extern după Marea Britanie în Uniunea Europeană, dar dacă Brexit-ul reușește vom fi pe primul loc. Și la deficitul bugetar ne trebuie finanțare și pentru a ne plăti datoria publică acumulată. Iar noi ăi taxăm pe finanțatori pentru că sunt „lacomi” și nu sunt getodaci. În Uniunea Europeană, a cărei președinție o deținem, marii investitori ne privesc astăzi ca pe niște troglodiți cărora, din motive necunoscute, li s-a urât cu binele. Cel mai diplomat a exprimat asta cancelarul austriac spunând că nu-și face griji pentru firmele austriece care au investit aici pentru lumea-i mare, ci pentru mediul economic intern. Facem Roexit economic prin ordonanță de urgență. Halal să ne fie…