The Economist: Naţionalismul este în ascensiune în Europa şi Statele Unite, luând frecvent forma populismului

„Oriunde privim, naţionalismul este în ascensiune. Uneori ia forma naţiunilor autoproclamate care solicită dreptul de a-şi determina viitorul: Catalonia în Spania, Kurdistanul în Irak, Scoţia în Marea Britanie, Biafra în Nigeria. Mai frecvent, este vorba de tendinţele spre dreapta populistă şi reacţionară. Partidul Alternativă pentru Germania (AfD) a obţinut 94 de locuri în Bundestag. Marine Le Pen, liderul formaţiunii Frontul Naţional, a obţinut o treime din voturi în scrutinul prezidenţial din Franţa. În Ungaria, Austria şi Cehia au ajuns la putere naţionalişti; la fel, în Polonia. În perioada postreferendum din Marea Britanie, «au preluat din nou controlul», sau cel puţin aşa au pretins. Turcia are politici militante, Japonia vrea renunţarea la pacifism, India jonglează cu noţiunea supremaţiei hinduse, China visează la glorie, iar Rusia a adoptat o atitudine beligerantă”, observă editorialiştii The Economist într-un material intitulat „Naţionalismul, încotro? / Naţionalismul nu se atenuează, dar nu este clar spre ce direcţie se îndreaptă”.

„Cele mai remarcabile sunt tendinţele naţionaliste din Statele Unite. America a fost prima naţiune care a proclamat independenţa faţă de toţi suveranii, cu excepţia poporului şi Constiuţiei naţiunii. Statele Unite s-au perceput permanent drept un loc special. Dar, de-a lungul istoriei ţării, acest excepţionalism a fost o formă de universalism; (…). Acum, la putere a ajuns un preşedinte furios, cu doctrină nativistă, care observă că America nu mai conduce pe plan mondial, ci este lăsată în urmă, astfel că promite să o facă din nou măreaţă”, adaugă editorialiştii The Economist.

„Oamenii care traversează în mod facil frontierele şi culturile, obţinând astfel prosperitate, consideră alarmant acest nou naţionalism. Observă că aceste tendinţe blochează activităţi comerciale între naţiuni paşnice, blochează cooperarea pentru soluţionarea problemelor globale. Dar tind să creadă că aceste tendinţe vor trece, precum febra. (…) Naţionalismul este o moştenire a iluminismului. S-a instalat în politica mondială într-un mod mai complet şi cu mai mult succes decât orice alte moşteniri mai celebrate ale iluminismului, inclusiv decât marxismul, liberalismul clasic şi chiar decât capitalismul industrial. Nu este vorba de o aberaţie, ci este aici pentru a rămâne. Făcând abstracţie de preocupările elitelor cosmopolite, acesta nu este neapărat un lucru rău. Dar, precum religiile, naţionalismul este capabil să scoată ceea ce este mai bun din oameni, dar şi ceea ce este mai rău. Îi poate inspira să coopereze liberi în căutarea binelui comun. De asemenea, îi poate umple de certitudini terifiante, justiţiare, generând conflicte şi nedreptate”, subliniază The Economist, observând că, „în mod trist, noul tip de naţionalism mizează pe latura paranoidă, intolerantă a acestei moşteniri”.

„Naţiunile există de secole. Naţionalismul a apărut în zona Valmy, în nordul Franţei, pe 20 septembrie 1792. (…) A fost prima victorie a Războiului Revoluţionar, purtat pentru naţiune, nu pentru rege. (…) Naţiunile de acum sunt, dintr-un anumit punct de vedere, produse ale naţionalismului, mai degrabă decât invers, aşa cum ar susţine naţionaliştii”, explică The Economist, observând că, spre exemplu, în urmă cu zece ani, în Polonia existau doar două publicaţii pe teme istorice, iar acum sunt peste 12.

Cea mai ambiţioasă tentativă de eliminare a naţionalismului este Uniunea Europeană. A reuşit, în sensul că un război între statele membre UE este în prezent de neconceput. Dar statul naţiune european nu s-a îndreptat în direcţia în care speraseră unii dintre fondatori. Guvernele naţionale continuă să conducă la Bruxelles, structurile naţionale sunt dificil de dizolvat, iar probleme precum birocraţia nu pot fi eliminate uşor. Cineva, undeva pare să încerce mereu să se agaţe de putere.

În Rusia, filosoful politic Aleksandr Dughin este foarte influent în rândul naţionaliştilor. El îl consideră pe preşedintele Vladimir Putin un fel de ţar care ar reprezenta identitatea tuturor ruşilor. „Pentru noi, ţarul este subiectul, iar noi suntem oamenii aflaţi în slujba lui. Drepturile omului sunt drepturile ţarului”, afirmă el în mod enigmatic.

Noul tip de naţionalism nu pune accent doar pe diferenţele dintre ţări, ci încearcă să alimenteze furia între acestea. Michal Bilewicz, specialist în psihologie socială la Universitatea din Varşovia, explică această furie prin modul de control pe care o persoană îl are asupra propriei vieţi. Naţionalismul nu este determinat de zel patriotic, ci de stima de sine. Loialitatea faţă de naţiune combinată cu încrederea favorizează altruismul. Dimpotrivă, sentimentele de frustrare şi insuficienţă tind să conducă la narcisism, explică specialistul. Oamenii care au frustrări pe care nu le pot controla recurg la naţionalism pentru a primi garanţia că sunt la fel de buni ca toţi ceilalţi, poate chiar mai buni. Consideră că lumea este cea care nu le oferă respectul pe care îl merită şi sunt obsedaţi de modul în care îi percep ceilalţi, subliniază Michal Bilewicz, explicând că, în timp ce altruiştii sunt orientaţi spre viitor, narcisiştii sunt preocupaţi de trecut, altruiştii intră în comuniune cu ceilalţi, narcisiştii îi exclud pe ceilalţi, altruiştii îi consideră pe oponenţi complementari, narcisiştii îi percep drept trădători, altruiştii apreciază că imigranţii conferă varietate, narcisiştii cred că le ameninţă modul de viaţă, altruiştii sunt uniţi de valori, iar narcisiştii sunt uniţi de elemente precum rasa şi cultura.

„Şi Canada are un naţionalism feroce în modul său specific. La fel ca orice altă formă de naţionalism, şi cel din Canada este deranjant. Dar chiar dacă uneori acest naţionalism are accente moralizatoare şi de îngâmfare, Canada are o lecţie de dat într-o lume plină de incertitudine. (…) Canada are sugestii pentru soluţionarea conflictelor între naţionalismul de tip civic şi cel etnic. În Canada, politicile gravitează în jurul conceptului de coeziune. (…) Modelul canadian celebrează diferenţele şi recompensează colaborarea. Canadienilor le place să spună că iernile foarte reci i-au forţat să colaboreze pentru a putea supravieţui”, notează The Economist.