UE înseamnă Imperiu. Imperiu înseamnă război

Atuul principal al susţinătorilor proiectului european este că naţionalismul conduce la război iar construcţia europeană, la pace. Orice pierdere cauzată de Bruxelles în ceea ce priveşte democraţia, suveranitatea şi transparenţa ar fi deci în definitiv compensată de un scop nobil: pacea. Dar această presupunere se bazează pe o eroare. Naţionalismul nu conduce la război. Ambiţia de a crea un imperiu european conduce la război. Ambiţia de a pune cu orice preţ popoare diferite în acelaşi carcan conduce la război. Pe scurt, construcţia europeană este cea care conduce la război.

Imperiul roman al lui Mussolini

Fascismul şi nazismul erau amândouă axate pe integrarea europeană. În 1933, Mussolini şi-a exprimat convingerea că Europa şi-ar putea exercita din nou puterea asupra lumii dacă ar reuşi să instaureze o anumită unitate politică. Colaboratorul norvegian Vidkun Quisling considera că trebuie să creăm o Europă care să nu-şi irosească sângele în conflicte, ci care să constituie o unitate solidă. Şi, pe 11 septembrie 1940, Joseph Goebbels spunea: „sunt sigur că, în cincizeci de ani, nimeni nu va mai gândi în termeni de ţări”, scrie Presseurop.

Pe 28 noiembrie 1941, într-o conversaţie cu ministrul finlandez de Externe, Adolf Hitler susţinea că, în mod evident, ţările europene erau făcute să înainteze împreună, ca membrii unei mari familii. În studiul său prestigios, „Naţiuni şi State” (1977, nu a fost tradusă în limba română), istoricul Hugh Seton-Watson, de la Universitatea Oxford, trage concluzia că intenţiile lui Hitler nu se limitau numai la ceea ce poate fi descris drept naţionalismul german. Scopul acestuia era de a cuceri toată Europa şi o mare zonă dinafară. Mussolini vroia, în ceea ce îl priveşte, să fondeze un nou imperiu roman în jurul Mării Mediterane, iar japonezii au vrut să creeze o mare sferă de co-prosperitate în Asia de Est. Rasismul german nu era nici el o expresie a naţionalismului. Dimpotrivă. O rasă depăşeşte graniţele naţiunii şi ale statului, şi teoria rasistă este deci prin definiţie o doctrină internaţională – şi nu naţională.

Fondatorii proiectului european, în cauză

Este mult mai şocant faptul că Robert Schuman, unul dintre fondatorii proiectului european, a fost până în 17 iulie 1940 secretar de stat în regimul de la Vichy, care a colaborat cu germanii. Ca deputat al regiunii Lorraine, el susţinuse activ în 1938 trădarea de la München, şi astfel a contribuit la a face posibilă anexarea unei părţi din Cehoslovacia de către Germania lui Hitler. La vremea respectivă, el insistase de altfel ca Mussolini şi Hitler să strângă relaţiile. Pe 10 iulie 1940, Robert Schuman a făcut parte dintre parlamentarii care au sprijinit preluarea puterii de către Pétain. Jean Monnet, un alt fondator, se afla între timp la Londra şi încerca să împiedice difuzarea buletinelor cotidiene de ştiri ale lui De Gaulle la radio (ceea ce a reuşit să facă pe 20 şi 21 iunie 1940).

Pe lângă Al Doilea Război Mondial, cauza Primului Război Mondial este de asemenea atribuită „naţionalismului”. Dar şi în timpul Primului Război Mondial scopul Germaniei era de a supune unui imperiu regiuni care nu erau germane. Acest război a început de altfel în butoiul de pulbere pan-naţional care era Austro-Ungaria. Această Uniune Europeană înainte de vreme refuza să acorde independenţa sârbilor bosniaci, ceea ce a determinat un grup de „tineri bosniaci” să comploteze asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, în iunie 1914.

Opresiunea unui sistem centralizat creează tensiuni. Una dintre principalele învăţături ale Primului Război Mondial a fost de altfel „principiul de auto-determinare” – propagat, de exemplu, de către preşedintele american Woodrow Wilson – care a pledat pentru respectarea naţionalităţilor diferite, în loc de a dori să le dizolve sau să le integreze într-un ansamblu mai larg.

Nu „naţionalismul” conduce la război, ci imperialismul

Mergând şi mai departe în istorie, vedem încă o dată că nu „naţionalismul” conduce la război, ci imperialismul şi dorinţa de unificare europeană. Să luăm de pildă războaiele napoleoniene. Napoleon vroia întru binele Europei să instaureze aceleaşi principii: un cod european, o înaltă curte de justiţie europeană, o monedă comună, aceleaşi unităţi de măsură, aceleaşi legi, şi aşa mai departe. Napoleon se aştepta ca Europa să devină rapid o singură naţiune.

Ideea că naţionalismul conduce la război şi că unificarea europeană conduce la pace este aşadar falsă. Europa nu a cunoscut de altfel „pace” în ultimii cincizeci de ani. Timp de o mare parte din această perioadă, ţările europene erau angajate într-o luptă de moarte împotriva Uniunii Sovietice – expresia iarăşi a unei filozofii anti-naţionale: comunismul. Muncitorul, spunea Manifestul Comunist, nu are naţionalitate.

Cum era de aşteptat, încercarea de a uni politic Europa generează şi astăzi tensiuni. În aproape toate ţările europene, vedem împuternicirea unor partide împotrivite sistemului. În Europa de Nord, neîncrederea faţă de Sud este în creştere, şi vice-versa. Din nou, nu naţionalismul, ci proiectul european este sursa de conflict. Aşadar, prin urmare, noi trebuie să ne îndreptăm spre o Europă complet diferită faţă de cea actuală.

O Europă fără un sistem centralizator – dar o Europă de state-naţiune cooperând reciproc şi care nu s-ar teme de diferenţele naţionale. Trebuie dată înapoi ţărilor autoritatea lor asupra graniţelor naţionale, astfel încât acestea să poată determina pe cine lasă să intre. Ele vor alege, în propriul lor interes economic, un regim flexibil de vize, păstrând în acelaşi timp controlul asupra criminalităţii şi imigraţiei. Trebuie dizolvată moneda unică pentru ca ţările să poată din nou respira pe planul monetar şi să decidă de ratele lor ale dobânzii în funcţie de orientarea condiţiilor locale. Trebuie în mare parte dezmembrată armonizarea care şterge diversitatea.

Departe de a fi o sursă de conflict, naţionalismul este forţa care face democraţia posibilă. Fără această forţă unificatoare, parlamentul nu poate lua o decizie legitimă. Exemplul Belgiei arată de altfel că lipsa de unitate naţională poate face ca administrarea unei ţări să devină extrem de laborioasă. Frica de naţionalism este de natură să pună la putere un imperiu bruxelez constrângător. Ar fi momentul să nu mai fie atacat statul-naţiune.