Umblăm cu oglinda vopsită

MODÉL, modele, s. n. 1. Ceea ce poate servi ca orientare pentru reproduceri sau imitații; tipar. ♦ Reprezentare în mic a unui obiect; machetă. ♦ Tipul unui obiect confecționat. Model de pălărie. ♦ Obiect care, imprimat într-un material plastic, formează un tipar după care se realizează alte obiecte identice. ♦ Sistem teoretic sau material cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările altui sistem, mai complex, cu care primul sistem prezintă o analogie. 2. Persoană, realizare, operă care, prin valoare sau calități, poate servi ca exemplu; p. ext. exemplu, pildă servită de o asemenea persoană, realizare, operă. 3. Manechin. 4. Persoană care pozează unui pictor sau unui sculptor. 5. (Mat.) Sistem de relații matematice care leagă între ele mărimile de stare ale sistemului modelat. – Din fr. modèle, it. modello. (Sursa: dexonline.ro)

Zilele trecute urmăream valul de hilaritate stârnit de un politician de la Mişcarea Populară, care s-a gândit că cea mai bună metodă de a-şi face campanie este să se fotografieze în metrou. „Iată,” – pare să ne spună distinsul candidat – „eu sunt la fel ca tine, cetăţene! Aşadar, votează-mă, cetăţene!”

Dincolo de penibil, glumă, creativitate etc. etc., am stat să mă gândesc la motivele pentru care ne plac astfel de provincialisme. Şi am ajuns la concluzia tristă că ne lipseşte o bună parte din educaţie, ceea ce ne face să dăm rateuri de logică. Probabil pentru că modelul preferat de sistemul naţional de educaţie de zeci de ani este acela al îngurgitării unor cantităţi impresionante de informaţii, fără să fie stimulată în niciun fel capacitatea de a face ceva util cu ele. Important e să reţii cantităţi uriaşe şi să le ţii acolo. Practic, faci 12, 16 sau mai mulţi ani de şcoală pentru a te pregăti intensiv să fii un stick USB uriaş.

Altfel nu îmi pot explica obsesia, fanatismul, naivitatea cu care cerem altora să corespundă reprezentărilor pe care le avem noi în cap despre cum ar trebui să arate lumea din jur, majoritatea provenite direct din cărţile de poveşti citite când eram mici. Cum ar veni, să fie modele.

Preotul trebuie să fie o entitate pură, îmbrăcată în alb (cam ca Gandalf după ce a murit şi a înviat), care levitează în loc să meargă şi stropeşte cu har pe unde trece. Preot sau călugăr care să aibă telefon sau maşină? Interzis! Cum să facă aşa? Ei nu sunt oameni! Nu au nevoie sau dorinţe sau ispite, ca noi ceilalţi! Ei trebuie să fie altfel! E obligaţia lor! Firesc ar fi ca aceste entităţi (că am stabilit deja că nu sunt oameni ca noi) să umble în pânză de sac, sau goi, cu cenuşă în cap, vindecând bolnavi şi stârpind nefericirea de pe Pământ.

Politicienii trebuie să fie nişte oameni serioşi, gospodari, harnici, care să muncească de dimineaţă până seara, când să meargă acasă la soţia modestă, harnică şi roditoare de prunci sănătoşi şi spornici la învăţătură.

Profesorii trebuie să mustească de carte, să plesnească pe la cusături de înţelepciune. Practic, copilul nici nu ar trebui să mai aibă nevoie de noi ca părinţi, e suficient că merge la şcoală! Să înveţe acolo tot, să devină un geniu şi să lanseze rachete la NASA!

Medicii? Păi asta e o profesie nobilă, de ce au nevoie de şpagă? Mai mult, de ce au nevoie de salarii? Doar fac ceva înălţător, salvează vieţi! Cum să pui problema atât de vulgar, la modul pecuniar?

Exagerez, desigur, dar nu cu mult. Avem această obsesie a modelului. Dacă ipocrizia chiar funcţionează în ţările înstărite, unde politicienii suportă consecinţe în carieră dacă se abat cu un milimetru de la imaginea pe care o are publicul despre cum ar trebui să fie, la noi e deja ceva cu mult dincolo de Cascadorii Râsului. Nouă ne plac extremele: să fie ori dincolo de mine, dincolo de uman, ori, fix pe dos, să fie cât mai ca mine. Să văd eu, să am satisfacţia că omul acela nu e vreun nobil, că nu are în plus faţă de mine, că nu face altfel decât mine. Ia uite ce om de calitate e Băsescu, bea până umblă în patru labe, e ca mine! Cum poţi să spui despre mine că aş fi un om de nimic că ciupesc bani din firmă sau trec pe roşu, când iată, toţi liderii noştri fură? Eu ce să fac, aracan de mine, aşa mic, la nivelul meu?

Şi aşa apar, în campaniile electorale, clipurile şi afişele care trăznesc în moalele capului orice om cu un vârf de unghie de bun simţ: iată, eu merg cu metroul! Iată, eu folosesc o memă de pe Internet! Iată, eu fac sarmale şi dau cu mopul! În pantofi cu toc cui de 15.000 de euro, dar cine se uită la detalii?

Problema cea mai mare, pare-mi-se, este că atunci când nu ne fascinează vreun derbedeu căruia ne chinuim să-i urmăm exemplul, ne umplem timpul cerând nişte modele care să se apropie de ce înseamnă perfecte în capul nostru, dar pe care nu avem nici cea mai vagă intenţie să le urmăm vreodată. Ceea ce face ca acest cuvânt să aibă una dintre cele mai triste definiţii în spaţiul carpato-danubiano-pontic.