Recent a apărut şi ideea înfiinţării unui fond naţional de investiţii – FSDI (Fondul Suveran de Dezvoltare şi Investiţii), care să preia toate companiile de stat şi, din profiturile acestora, să se facă investiţii-cheie în economie, inclusiv la alte companii de stat, gen TAROM. Sau, extrem de impresionant că slogan, să se „reindustrializeze” România. Surprinzător este că politicienii nu înţeleg că „reindustrializarea” României nu poate fi făcută de nişte conţopişti care lucrează la stat (oricâte costume Armani ar avea în dulap sau ceasuri Patek Philippe la mână). Au dovedit până acum că nu sunt în stare să iasă dintr-un sistem care nu gândeşte în termeni de profit, de competitivitate, de comercialitate. Apoi garanţiile că cei care vor gestiona Fondul – deţinut în proporţie de 100% de stat – vor fi din afara spectrului politic nu mai conving pe nimeni, după eşecul colosal al managementului aşa-zis privat la stat.
Să ne înţelegem, ideea unui Fond Suveran de Investiţii, după modelul Norvegiei, de pildă, ar putea fi salvator pentru economia României. Dar nu ajunge să preiei modelul norvegian. E ca şi cum ai încerca să produci un ceas elveţian cu boşimanii din Kalahari. De la idee până la implementare este cale lungă (mai ales dacă nu ai autostradă) şi se impune un pic mai mult realism. Între ceea ce se conturează a fi FSDI şi Fondul suveran norvegian se întrevăd deja câteva diferenţe esenţiale. Fondul de inspiraţie, cel norvegian, îşi are rădăcinile în 1969, când s-a descoperit petrol în Marea Nordului. În 2004, după că a mai trecut prin câteva schimbări, devine Fondul Guvernamental pentru Pensii – Global. Redenumirea fondului, în 2006, a făcut parte din strategia de reformare a sistemului de pensii norvegian. Într-o constanţa creştere şi fără foarte multe posibilităţi de finanţare în viitor (sună familiar?), fondul de pensii este finanţat în prezent prin fondul suveran de investiţii, bazat pe exploatările petroliere din Marea Nordului. Prin urmare, norvegienii s-au prins care este problema care le ameninţă bunăstarea în viitor şi au găsit soluţia. Şi l-au administrat atât de eficient, pe baza unor principii de transparenţă care la noi n-ar prinde nici dacă le-am bate în cuie, încât a ajuns cel mai mare fond suveran din lume, cu active de 800 de miliarde de euro.
Care-s planurile cu FSDI în România? Pe scurt: investiţii în infrastructură şi companii strategice, „întărirea rolului activ al statului prin administrarea adecvată a participaţiilor minoritare şi obţinerea de lichidităţi din emisiunea de obligaţiuni…”. Să înţelegem că lipsa acestui FSDI ne-a împiedicat, până acum, să administrăm „adecvat” activele şi participaţiile statului? Mi-e greu să cred. E dificil să convingi, tu, stat român, că eşti în stare să administrezi un astfel de Fond, în condiţiile în care România are cei mai puţini kilometri de autostradă din UE, deşi marea companie a statului – CNADNR – are un buget care ajunge la toată suma încasată de stat, pe întreg anul 2016, din TVA (1,5 miliarde de euro). Şi despre ce administrare adecvată a participaţiilor vorbim? E destul să ne uităm la haosul din companii precum CFR, Poşta Română, Tarom, ca să ne îngrozim la o asemenea perspectivă sumbră.
Cât ne ocupăm cu moşirea unui nou colos imobil că FDSI, agricultorii români îşi aruncă în continuare laptele la porci, în lipsa unor programe eficiente în domeniu, antreprenorii stau cu frica în sân de ce schimbări fiscale i-ar mai putea surprinde în următoarele 3 sau 6 luni, iar investitorii stau cu ochii pe Piaţa Victoriei ca pe butelie. Ce vreau să spun: înainte să construim un vapor, hai să demonstrăm că suntem în stare să facem o barcă. Şi care, odată pusă ape apă, să şi plutească. Putem să ne plângem de multe în România, dar sigur nu ne plictisim. De-asta zic, cât nu ne plictisim, să ne aranjăm puţin priorităţile. După care putem să ne jucăm şi cu ideile altora în dulcele stil balcanic.
Raluca Ghilea este managerul unei agenţii de marketing şi comunicare