Vara neputinţei

A durat până când am ieşit pe afară cu el în buzunar, să mă dau mare în faţa amicilor. Iată, situaţia se inversase: aveam şi eu, în sfârşit, ceva la care era rândul lor să râvnească.

Nu mai ţin minte cum am ajuns, singur, pe o străduţă în spatele unui bloc, puţin mai departe de al meu. Acolo m-a ambuscat un băiat mai mare, să fi avut 15-16 ani, care s-a apucat să mă buzunărească. Am încercat să mă opun, am sărit la bătaie, am luat-o scurt. Intimidat şi disperat că o să rămân fără cel mai de preţ lucru pe care îl aveam, am căutat în jur. Şi iată, minune: un bărbat adult, spre 30 de ani sau uşor peste, se apropia de noi.

„Ajută-mă”, am urlat speriat, cu sânge curgându-mi din nas şi gură, „nu vezi că mă fură? Ajută-mă!”

Mi-am pus toată speranţa şi deznădejdea în strigătul ăla. Omul s-a uitat la noi, a analizat situaţia din mers, a decis că nu are niciun chef să îşi complice existenţa, şi mi-a aruncat un „hî!”, cu dispreţ, şi a continuat să meargă.

Până şi băiatul care mă tâlhărea, şi care când m-a auzit cerând ajutor se oprise cu mâna în buzunarul meu, privind acel bărbat şi aşteptând să vadă ce o să facă, a rămas perplex. Dacă i-ar fi spus un simplu „lasă-l în pace”, ar fi renunţat şi ar fi plecat.

Îmi e greu să descriu în cuvinte, la peste 30 de ani distanţă, şocul şi furia neputincioasă care m-au cuprins. A fost prima oară când m-a pocnit faptul că sunt singur, singur pe lume. L-am urât sincer pe omul ăla. Dacă nici n-ar fi întors capul ar fi fost mai uşor. Dar faptul că m-a privit în ochi şi a aruncat acel „hî”, faptul că a ţinut să îşi mascheze laşitatea în sunetul ăla, ca şi cum nu era despre asta, ci despre faptul că nu voia să se coboare la o chestie între doi copii, că el nu e om de copilării din astea, asta m-a scârbit îngrozitor. 

Dar ce legătură are o prostie atât de mică şi de copilărească de acum 30 de ani cu tragediile imense din România de astăzi? E o întrebare perfect legitimă.

Păi, România e plină de oameni care au crescut singuri. Atât am putut să le oferim noi celor din jur, singurătate, dispreţ, laşitate, nepăsare. E plină de oameni care seamănă, mai degrabă, a animale decât a oameni. Lăsat singur de copil, ţinut numai în şuturi şi palme, că „n-a murit nimeni din atâta lucruri”, batjocorit, lipsit de sprijinul concetăţenilor sau autorităţilor, învăţat cu legea junglei, omul nu are, în general, decât opţiunea să se poarte ca în junglă. Acolo unde cel puternic mănâncă, iar cel slab suferă de foame. Unde să loveşti şi să sfâşii este firescul, unde prada nu are drept de vot, unde ce crede sau simte nu contează.

Nu are rost să trecem prin motivele istorice  care stau la baza apucăturilor şi trăsăturilor acestei adunături de tribuleţe, că popor nu este, pur şi simplu nu ne uneşte decât limba, şi aia de neînţeles pentru mulţi prin anumite zone ale ţării. Are rost, însă, să ne amintim că părinţii noştri erau prea ocupaţi cu supravieţuirea, ca să aibă timp de tandreţuri şi gingăşii, sau chiar de simplă atenţie. Şi că noi, de multe ori, reacţionăm, instinctiv, cu copiii noştri exact cum ne-au obişnuit părinţii, vremurile, anturajele.

Că trecem cu toţii printr-un sistem de educaţie în care nu există exerciţiul cu mintea. Nu există dezbateri, ci verdicte date de la înălţimea inabordabilă a profesorului, nu există îndrumări, ci obligaţii sub ameninţarea cu pedeapsa, nu există obişnuinţa de a explica concepte şi de a învăţa cum să le foloseşti unele cu altele, ci toceală şi înghesuirea de informaţii aleatorii în cap, cum umpli un curcan cu stufat.

În aceste condiţii, în care copilul nu este învăţat, de mic, să îşi folosească imaginaţia, de unde să se poată imagina în locul altcuiva? De unde cereţi o empatie pe care nu o avem? 

Suntem, în fiecare zi, în ipostaza copilului care învaţă despre lumea imediat înconjurătoare. Până acum am aflat că dacă dai şpagă şi nu funcţionezi cu avize (nu cu hârtia aia fără noimă, cu aviz serios, care să reflecte şi realitatea din teren), mor oameni, ca la Colectiv. Nu, nu a învăţat nimeni nimic: în continuare avem, spre exemplu, o grămadă de şcoli şi spitale fără avize ISU, nici nu mai discut de alte instituţii sau spaţii publice, nici nu încerc să mă gândesc la inconştienţa „administraţiei” de la Bucureşti, care refuză sistematic să forţeze consolidarea clădirilor cu risc ridicat seismic. Nici la metrou sau aeroport, care stau să se prăbuşească sub fluxul tot mai mare de oameni.

N-a făcut nimeni inventarul morţilor din cazul Hexi Pharma, nu ştim exact câţi oameni au murit pentru că au fost dezinfectaţi în bombele bacteriologice cărora le spunem spitale, după operaţii, cu apă chioară. Nici nu înţelegem, exact, ce se întâmplă în spitale, unde raportăm ca orbeţii, de ani de zile, zero infecţii, muşamalizăm morţile de acolo şi dăm din umeri: soarta! Se mai întâmplă! Toţi murim!

Câinii maidanezi au mai dispărut din marile oraşe, cel puţin, după ce au omorât câţiva oameni şi ne-au îngrozit pe toţi omorând, în haită, un copilaş. În continuare, însă, nu există pedepse pentru cei care chinuie şi abandonează animale; noi nu ne coborâm la copilării din astea, avem treabă.

În fine. Când furi din banii comuni, îţi furi singur căciula, dar noi suntem prea mici şi prea proşti să înţelegem asta. Îţi furi banii de spitale, banii de şcoală, banii de străzi, banii de echipamente de localizare, banii de poliţişti şi medici competenţi. Când furi diplome şi ajungi în posturi în care viaţa oamenilor depinde de tine, iar tu eşti un habarnist pilos, eşti un criminal, să nu te îndoieşti de asta. Cârpeala, hei-rup-ul, spoiala, lucrul de mântuială şi nepăsarea care le acoperă sunt un mod de viaţă, nu accidente. Sunt regula, nu excepţia. Şi să nu vă îndoiţi că tot acest şir incredibil de morţi, în urma cărora nu se schimbă, niciodată, nimic, decât de spoială, va continua să crească. Poate data viitoare vei fi tu, poate vor fi părinţii, poate îţi vor fi prietenii sau copiii.

Când nu am putut să-i găsim în Apuseni, nişte oameni au murit singuri. Mulţi ani mai târziu, când nu am putut-o găsi, din nou, o fată a murit singură şi îngrozită.

Dar hei, aşa trăim toţi. Singuri şi îngroziţi, încercând, inutil, să înotăm într-un ocean de nepăsare şi neputinţă. Nu?