Viitorul Europei este în Sud

„Când visăm la împlinirea omului, la mândria şi fericirea de a fi om, privirea noastră se îndreaptă spre Mediterana”, a spus într-o zi istoricul francez Georges Duby. Această epocă este depăşită. Astăzi, mulţi preferă să se debaraseze cât mai repede de Pigs, după cum au fost denumite fără respect Portugalia, Italia, Grecia şi Spania. În Sud, ambianţa este direct proporţională: se doreşte „tăierea legăturilor cu Bruxelles”.

Periferia Europei, din Portugalia în Grecia trecând prin Africa de Nord, este considerată un loc al ameninţărilor aproape la fel de neliniştitor precum a fost blocul Estului în timpul războiului civil. Sudul – un punct cardinal care evoca altădată asocieri pozitive – este locul unde situează astăzi responsabilii politici şi opinia publică riscurile de securitate cele mai ridicate: terorism islamic, prăbuşirea euro şi valuri de refugiaţi. Trebuie doar să privim în jurul nostru pentru a ne aminti cât de important este bazinul mediteranean pentru Europa! De exemplu, la Berlin.

Pentru a reda astăzi sensul denumirii „Mare Nostrum” – „marea noastră”, ar trebui să redăm Sudului locul său de inimă istorică a Europei, departe de orice postură imperialistă şi de orice ambiţie mercantilă acţionată de o logică pe termen scurt, în vederea punerii în practică a unui proiect de pace şi dezvoltare care va fi durabil, potrivindu-se epocii sale.

Patru domenii de acţiune şi de competenţă îmi par prioritare şi posibil de a fi coordonate, începând cu o „uniune energetică” care ar îngloba Nord-Vestul Europei, bazinul mediteranean şi Africa sub-sahariană – o „comunitate europeană a cărbunelui şi oţelului” timpurilor noi, care ar fi la fel de benefică integrării ansamblului regiunii precum a fost CECO la coeziunea nucleului dur al Europei în anii 1950. Oligopolii energetici din Nord ar deveni atunci la fel de obsoleţi precum regimurile de pensii din Sud.

O diviziune a muncii şi mişcări migratorii

Pentru asta, este bine să se redefinească diviziunea economică a muncii şi mişcările migratorii între Nord şi Sud: timp de decenii, Nordul a importat materii prime agricole şi minerale din Sud, în timp ce Sudul importa din Nord produse de consum durabile şi echipamente cu o puternică valoare adăugată. La care se adăugau fluxurile migratorii transnaţionale care vedeau drumul sudiştilor, „muncitori imigranţi” în căutare de slujbă şi refugiaţi în căutare de protecţie, intersectându-se cu cel al nordicilor, turişti, oameni la pensie înainte de vreme şi oameni de afaceri lipsiţi de soare.

Comerţul echitabil, munca decentă pentru toţi şi o justiţie socială neoprindu-se la frontierele naţionale, trebuie să înlocuiască această spoliere insidioasă a Sudului de care, până la urmă, puţini au profitat. Pentru început, trebuie revăzută de la început la sfârşit politica inumană de primire a refugiaţilor pusă în practică de Frontex [agenţia europeană de supraveghere a frontierelor exterioare ale Uniunii], în scopuri de descurajare, şi ale cărei victime sunt sute de oameni care ajung cu barca şi imigranţi clandestini. Nordul Europei are nevoie de imigranţi şi ar trebui să-i primească, ba chiar cu braţele deschise. Zidul Berlinului nu a căzut în 1989 pentru a fi ridicat în bazinul mediteranean.

Tranziţia spre un turism de masă viabil economic, acceptabil din punct de vedere social şi lipsit de incidente nefaste în mediul natural este în sfârşit posibilă, trecând de la baia de soare oarbă la un schimb intercultural plin de respect.

Opinia publică europeană a ignorat până în prezent într-o mare măsură perspectivele acestei naturi şi nu construieşte deloc scenarii în afara unui grexit, o ieşire a Greciei sau a celorlalţi Pigs din zona euro. Caricatura pe care am realizat-o bazinului mediteranean – elev slab, loc al ameninţărilor şi candidat al ieşirii din Uniune – s-a înrădăcinat.

Un risc de securitate

În Nord, „primăvara arabă” din 2011 nu a fost nici dorită, nici susţinută în mod activ. Venirea la putere a guvernelor islamiste în Tunisia, în Libia şi în Egipt oferă pentru citadela Europa, precum pentru statul evreu, ideea că „toamna arabă” pune un risc de securitate. Stabilitatea primează încă şi mereu asupra libertăţii.

Sectoarele citate mai sus ca exemplu, uniunea energetică, comerţul echitabil, turismul verde şi comunitatea de învăţământ intercultural (ar mai fi şi altele), pot fi asociate pentru a da naştere unei căi de dezvoltare alternativă din care Nordul ar profita de asemenea.

„Acest proiect herculean” trebuie să fie însoţit de dezvoltare constituţională a ansamblului UE. „Ţările cu probleme” ar pierde o parte din suveranitatea lor naţională, dar nu ar fi singurele: Germania va fi şi ea în viitor un Land al Europei unificate. Cu sau fără complicitatea Franţei, Germania nu mai poate să se joace de-a puterile hegemonice în sânul Uniunii.

Nuclee puternice şi periferii vitale

Astfel de proiecte vor trece fără îndoială greu la Paris şi Berlin (precum la Londra şi Varşovia) dacă ne mulţumim cu a face să dea înapoi statul-naţiune şi suveranitatea sa populară fără a propune în acelaşi timp o structură care să le cruţe spaţiul într-o formă suplă şi inedită de federalism şi subsidiaritate. Europa unificată trebuie să se constituie pe nuclee puternice şi periferii vitale, legate unele de celelalte de cooperări transfrontaliere federalizând regiuni.

Uniunea Balticii – grup informal reunind state baltice şi scandinave, Polonia şi Germania – uniunea Alpilor – Adria (asociind Austria, Italia, Slovenia), uniunea Balcanilor sau parteneriatul privilegiat al UE cu Rusia şi Turcia sunt premizele unor asemenea regrupări regionale. Precum uniunea Mediteranei, care, refondată, poate să servească de model unei ordini federale şi transfrontaliere în Europa, dar şi în afara frontierelor Uniunii Europene actuale, relateaza Presseurop.eu.  

Astăzi, „Europa regiunilor” – până în prezent expresia diversităţii lingvistice şi culturale a continentului şi a apărării drepturilor minorităţilor etnice în sânul diferitelor state-naţiune, trebuie să iasă din provincialism şi să ia forma unei uniuni suple de „cooperări transfrontaliere” care, alături de Parlamente şi structuri ale societăţii civile, vor fi capabile să ţină piept unui „super-stat” implantat de Bruxelles şi să confere o legitimitate democratică deciziilor supranaţionale.

Într-un tumult al crizei, nu există decât aceste piste emergente care pot să facă să se nască o societate şi o opinie publică europeană diversificate, o cetăţenie europeană demnă de acest nume şi o democraţie supranaţională, şi să permită Europei să revină ca actor pe scena internaţională. O Europă care ar oferi o alternativă politică imperialismului chinez în comerţul materiilor prime, autodistrugerii ideologice a două superputeri în declin – Statele Unite şi Rusia –, dominării dezastruoase a unei lumi a finanţelor ce scapă oricărui control şi ameninţării apariţiei unei violenţe politice în ţări în derivă.