Visul unei nopţi de ţară din aşternutul lui Isărescu: ratarea e în altă parte

Este 1 ianuarie 2019, o zi mare. S-a ţinut de cuvânt.

Este o zi mare, s-a ţinut de cuvânt.

Cu preşedintele şi premierul alături, guvernatorul scoate primul euro dintr-un bancomant românesc. A ales una dintre cele câteva bănci aflate încă în România: CEC Bank, banca de bază a statului român, care a ajutat guvernul în criza din 2015. La ceremonie a fost prezent şi preşedintele CEC, Radu Gheţea.

Radiază, cu tenul proaspăt după transfuzie.

Trăieşte satisfacţia că a dus proiectul de aderare până la capăt. În iunie 2014, când era confirmat pentru cel de-al cincilea mandat, Mugur Constantin avertiza cât de greu va fi pentru România să intre în zona euro într-un timp aşa scurt. „Obiectivul este extrem de ambiţios, dar încă fezabil (…) Nu-mi permite vârsta să mai gândesc în decenii”, perora eternul guvernator.
Dar nu s-a ferit niciodată de provocări. Putea să-şi petreacă bătrâneţile la moşia de la Drăgăşani sau pe domeniul de la Cotroceni – şi ce bine suna promisiunea lacului cu raţe din cel mai liniştit palat din Bucureşti. Însă ţara avea nevoie din nou de el. Dacă nu el, atunci cine?

Nu exista alternativă viabilă pentru postul de guvernator, mai ales ca s-a reales prigonind duşmanii din mediul financiar, după Lehman. Florin Georgescu? S-a speriat până şi PSD de un asemenea gând.

Sigur, nea Titi, cum îi spun apropiaţii, negase în mai multe rânduri că va candida, dar politica e plină de bufete cu pui de baltă şi vin de Drăgăşani. Şi sacrificii.

Aderarea la zona euro nu se face fără sacrificii. Românii ştiu cel mai bine asta, mai ales că nu ai cum să nu te agiţi că te-au luat şi bulgarii, şi ai rămas cea mai săracă ţară din UE. Unii mai glumesc şi spun că aşteaptă să adere şi Moldova, că românul e frate cu codrul. De pâine.

Bucurii au doar cei cu credite în euro, cărora le-a îngheţat cursul la 4,7 în ultimii doi ani. Mai ales după episodul trist din 2015, când, pentru a combate deflaţia iminentă, BNR a dus dobânzile la doi la sută, chiar după ce România a rupt acordul cu FMI. Imediat, guvernul a crescut masiv deficitul şi cursul s-a dus la 5,5.

Asta cu toate că CA al PSD al BNR a rupt parte bună din rezervă pentru a ţine leul în loc. Dar nici „regele” nu-şi mai ştia locul.

La ce mai foloseşte rezerva în euro când intri în euro? Isărescu, în cea mai recentă carte scrisă de Lucian Croitoru, acuza un nou atac speculativ la adresa României, mai virulent decât cel din toamna lui 2008, dar nimeni nu îşi mai aminteşte ce a fost.

Declara, după ruperea acordului, că a venit momentul ca ţara să arate că se poate descurca şi singură.

Sigur, a urmat un nou val de austeritate şi corecţii, dar timpul nu mai avea răbdare cu Isărescu, şi indicatorii pentru aderarea la 2019 trebuiau pregătiţi.

Este ziua douăzecişicincidemiitreisutecinzecişicinci din viaţa lui Mugur Constantin, fiu al lui Isar de la Drăgăşani.

Ştie bine cât a trecut, când era mai tânăr a citit el despre un general care a stăpânit toată viaţa, şi cel mai mult l-a înfiorat că nimeni nu ştia câţi ani avea când l-au găsit cu ochii ciuguliţi de vulturi. Ba 100, ba vreo 200.

Mugurel se trezeşte cu o sudoare rece, deşi soarele îi promite ca nu va cheltui un sfanţ pentru îndulcirea Tămâioasei. E la Drăgăşani, si-l bântuie nişte vorbe cu care-l toca moşul: ca să ieşi din anonimat, trebuie să trăieşti neliniştea perspectivei neantului zilnic. Să trăieşti murind absolut în fiecare zi.

A construit averi, a clădit un nume, dar ştie, instinctiv, că e vorba de fiinţare.

A adus, pe bani, toate marile bănci ale lumii să facă bani la Bucureşti. A vorbit despre justiţia independentă şi nişte pârliţi au luat bani de la bănci pe contractele de credit, în loc să îşi plătească ratele. Exces de clauze.

A jucat, ca tot politicianul român, cu stânga la intern şi cu rapacele bănci la extern. Şi cu ce s-a ales? Tot de Balassa a dat, tot de boala olandeză, de n-a mai văzut Lăcrămioara lalele de zece ani. Dar nu e capăt de lume.

E în vacanţă, dar de luni începe treaba. Raportul pe inflaţie, noi prognoze. Iar suspiciuni, iar neîncrederi, aceleaşi glume cu presa. Dacă n-ar fi vorba de ancorarea anticipaţiilor… Dar n-are cu cine. A luat totul pe umerii lui.

Din vară iar începe sarabanda cu CA al BNR. Dar nu mai vrea.

Sigur, ar putea, însă şi-a dat seama unde a greşit. De la BNR nu faci treabă, stai cu micul Tom Bugeţel – şi acum râde când îşi aduce aminte că el l-a ştampilat – valetul de casă a lui Georgescu.

Aici l-a făcut Georgescu, singurul cu un Eu atât de mic încât să treacă peste ironiile publice şi să-l lase pe Tom la cârma servietei model 1980, recunoscută în strada Doamnei ca cea mai bună perioada a României.

Şi-a dat seama cum e cu viciile lumii „post-moderne” de pe vremea când discuta la Lojă cu poetul pătratelor perfecte: „Rolul Masoneriei este de a corecta excesele democrației”. Unde e Grecia Antica? Şi Cristian.

Cu Gherghina n-are probleme, el s-a ocupat riguros de bugetul BNR, unde n-a ieşit nici pe deficit, nici pe pierdere. Pentru independenţă.

De la Cotroceni faci treabă pentru ţară. Moşu avea dreptate: Mugur, te baţi cu Biserica în sondaje, de ce nu vrei?

Acum crede că vrea. Pentru prima oară s-a hotărât la afiş. O să fie în poză un pic mai tânăr şi cu un mesaj mesianic: singura soluţie, continuitatea!

România e în continuare cea mai săracă ţară din UE, dar simte că a făcut măcar tot ce s-a putut pentru patrie.

Pufăie de trei ori în cămaşa de noapte: „Bine, Doamne iartă-mă, că i-am ferit de Euro, parcă nu ştim ce s-a întâmplat cu alţii”.

Adevărul pluteşte în cămaşă, arucând câte un 7, 13, 21: Din mandatul următor ne va fi mai bine. Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Dar, cine e, Doamne, aproapele meu?