Vrei să faci carieră şi să ai viaţă tihnită, fără compromisuri în România? Se poate. Cu o condiţie

Dragă candidatule, să nu confunzi indisponibilitatea spre compromis cu mostrele de orgoliu necontrolat.

Recrutorii şi headhunterii cu care am vorbit în ultimii şapte ani mi-au reiterat tendinţa candidaţilor, angajaţilor (indiferent de pregătirea ori parcursul lor profesional) de a-şi justifica (în faţa lor şi a alterităţii – angajatorul, recrutorul, etc) deraierile orgoliului ridicat la rang de virtute cu indisponibilitatea spre compromis. Te invit, cititorule, să reflectezi la acest gând.

În realitate, nu mulţi oameni au sisteme de valori bine articulate şi fac alegeri profesionale în acord profund cu acestea. Mult mai mulţi însă orbecăiesc între referenţiale aproximative, fragile, maleabile pe care nici nu şi le asumă deplin, nici nu le resping întru totul, dar pe care le invocă grabnic atunci când iau o decizie stâmbă la locul de muncă (şi nu numai).

Dragă candidatule, să te întrebi mereu (mereu!) dacă deciziile tale (profesionale) sunt raţionale, înţelepte. Îţi recomand să te cunoşti mai bine, să ieşi din zona de confort ca să poţi judeca lucid, fie şi postfactum, dacă alegerile tale profesionale au fost luate sub imperiul orgoliului ieşit de sub control sau din cauza incompatibilităţii cu valorile tale cele mai profunde.

Am întâlnit prea mulţi oameni cu performanţe certe care nu pot fi puse la îndoială, care şi-au distrus cariera din cauza exacerbării orgoliului, aroganţei, megalomaniei şi care se mint pe ei înşişi cu înverşunare că indisponibilitatea spre compromis i-a adus la sapă de lemn, nu infatuarea sfidătoare afişată ostentativ şi anarhic la muncă.
Nu fi unul dintre ei!

Dragă candidaţi şi, în mod particular, dragi studenţi şi absolvenţi de facultate, să vă fie limpede cristal condiţiile în care puteţi avea viaţă tihnită în România. Viaţa bună, civilizată, demnă la care visaţi.

Dacă te cunoşti suficient de bine să ştii că nu eşti dispus să faci compromisuri, atunci e obligatoriu să fii cel mai bun în domeniul tău de expertiză ca să poţi trăi civilizat aici.

Singura şansă a omului care are un sistem axiologic bine articulat şi asumat deplin să aibă o viaţă liniştită şi tihnită în România e să devină cel mai bun – cel mai competitiv, performant, de neînlocuit – în nişa, domeniul în care lucrează. Iar această calitate să-i fie recunoscută, certificată de cele mai înalte foruri din domeniul său, să nu poată fi pusă la îndoială.

Dacă nu eşti cel mai bun în profesia ta, în domeniul tău de expertiză şi vrei să acţionezi şi în plan profesional în perfect acord cu valorile tale cele mai profunde (te cunoşti suficient de bine ca să poţi distinge clar între indisponibilitatea spre compromis care îţi periclitează sistemul axiologic şi ieşirile/reacţiile disfuncţionale la locul de muncă, datorate orgoliului năvalnic), atunci pregăteşte-te să trăieşti modest, de multe ori auster. Conştientizează, şi mai ales asumă-ţi consecinţele care decurg din asta.

Pregăteşte-te să fii umilit şi să te iei zilnic la trântă cu sistemul pentru a-ţi fi recunoscute şi acordate drepturile elementare („sistemul” – cupolă care adăposteşte sistemul medical, administraţia locală, mijloacele de transport în comun şi aşa mai departe), şi să înfrunţi evidenţele, uneori groteşti ale capitalismului sălbatic (la locul de muncă, în epopeea închirierii sau cumpărării unei locuinţe, când alegi creşa sau grădiniţa privată a copilului).

Recalibrează-ţi aşteptările, evaluează-te lucid, află dacă eşti dispus îţi asumi paşii obligatorii ca să devii de neînlocuit în profesia/domeniul în care lucrezi. Ca să poţi trăi civilizat în România (sau aiurea). Iar acest exerciţiu de luciditate e dezirabil să-l practici cât mai curând, ca şi cum întreaga ta viaţă depinde de ce găseşti la capătul lui. Cu cât îl amâni mai mult, cu atât mai mult scad şansele să poţi realist să duci la bun sfârşit dezideratele, pentru că suntem invariabil condamnaţi să îmbătrânim, să devenim mai rigizi, mai puţin dispuşi şi mai ales – capabili să o luăm de la zero, să ne înfruntăm slăbiciunile, să învăţăm, să ne perfecţionăm. Iar efortul de învăţare pe care la 20 de ani îl percepi de la sine înţeles, peste 20 de ani îl vei găsi anevoios, descurajant de cronofag, uneori sisific.

S-ar putea să constaţi prea târziu că autodisciplina, acribia, conştiinciozitatea cu care încerci să devii mai bun, mai valoros, mai competitiv în profesia ta sunt insuficiente, ba chiar marginale şi că tocmai şubrezimea limitărilor inerente îmbătrânirii îţi sabotează eforturile de autodepăşire.

Reflectează la toate acestea.

PS: Pentru o judecată dreaptă, se cuvine să admitem că există şi excepţii la cele antemenţionate, situaţii atipice care tocmai datorită exotismului, rarităţii lor nu au fost discutate mai sus.