Ziua Cârtiţei. Euro, din nou la marginea prăpastiei

Europenii au de-a face, de această dată, cu un alt animal, unul străin, exotic, pe care încă nu ştiu cum să-l îmblânzească. Exasperaţi după cinci ani de criză economică şi austeritate, cu o recesiune nemiloasă, prăbuşirea nivelului de trai şi creşterea şomajului la cote istorice, grecii i-au adus la putere, în ianuarie, pe populiştii de la Syriza, în frunte cu carismaticul Alexis Tsipras. Syriza s-a prezentat drept „stânga radicală”, singurul partid care ţine cu oamenii, care avea să redea grecilor demnitatea şi să desfiinţeze condiţiile draconice de austeritate impuse de huliţii creditori străini.

Până acum, guvernul Tsipras s-a ţinut de cuvânt: nu a cedat în faţa condiţiilor dorite de creditorii străini – guvernele din zona euro, Banca Centrală Europeană şi FMI – chiar cu preţul alienării puţinilor aliaţi din jurul Greciei şi iritării partenerilor europeni, ajunşi la capătul răbdării.

Şedinţa miniştrilor de Finanţe din zona euro s-a încheiat, joi, la Luxemburg, fără progrese în privinţa prelungirii finanţării externe pentru Grecia.

Liderii din zona euro au convocat un summit de urgenţă, luni seară, la Bruxelles, pentru a discuta ce e de făcut în privinţa Greciei după încheierea fără succes a discuţiilor Eurogrup de joi, a anunţat preşedintele Uniunii Europene, Donald Tusk.

Grecia are o datorie de stat de aproape 320 de miliarde de euro (180% din Produsul Intern Brut), mult mai mult decât poate duce, şi nu poate accesa împrumuturi de pe pieţele financiare – de la bănci, fonduri de investiţii, fonduri de pensii şi aşa mai departe – deoarece nimeni nu are încredere să-i dea bani. Astfel, statul grec funcţionează cu bani de la celelalte ţări din zona euro, în baza acordului de bailout de 245 miliarde euro, iar băncile elene sunt ţinute în viaţă de liniile de finanţare de la Banca Centrală Europeană.

Cu alte cuvinte, Grecia are nevoie de bani de la Europa ca să-şi plătească datoriile către Europa. Creditorii străini nu sunt însă dispuşi să arunce cu bani în Grecia pentru rostogolirea datoriilor fără să impună anumite condiţii, mai ales având în vedere popularitatea tot mai scăzută a acordului cu grecii în sondajele de opinie din statele creditor, în frunte cu Germania.

Ca în orice negociere, ambele părţi îşi resping reciproc propunerile şi afişează o atitudine de neclintit, în speranţa că celălalt va ceda. După cum am amintit mai sus, Grecia şi zona euro au ajuns în mai multe rânduri la marginea prăpastiei în ultimii cinci ani, dar de fiecare dată s-a reuşit încheierea unui compromis şubred, de ultim moment. Negociatorii guvernului Syriza nu par însă la fel de maleabili şi deschişi la compromis ca guvernele precedente. Şi chiar dacă ar fi, şansele ca un nou acord – aceeaşi Mărie cu altă pălărie – să treacă de Parlament sunt ca şi inexistente. De cealaltă parte, UE, BCE şi FMI pariază că grecii joacă la cacealma.

Mărul discordiei sunt pensiile. Syriza refuză categoric o nouă tăiere a pensiilor din sistemul public, reduse deja cu 40% în ultimii cinci ani, în timp ce partenerii europeni vor ca guvernul elen să se angajeze la o nouă rundă de măsuri de austeritate – tăieri de cheltuieli acompaniate de creşteri de taxe – şi la reforme structurale care să amelioreze problemele endemice ale economiei greceşti, în frunte cu evaziunea fiscală.

Dacă în final creditorii străini vor refuza să dea Greciei banii de care are nevoie, singura soluţie rămasă la îndemâna guvernului elen ar fi să tipăreasă din nou, pentru prima dată din 2001, propria monedă. Cu alte cuvinte, să iasă din zona euro şi să revină la vechea monedă naţională, drahma.

De ce s-ar teme nemţii, francezii, englezii sau chiar românii de asta? Răspunsul e simplu: încredere. Pieţele financiare funcţionează pe bază de încredere. Iar o condiţie de bază pentru încredere este predictibilitatea. Or, ieşirea unei ţări din zona euro nici măcar nu a fost luată în calcul la crearea monedei unice. Procedura, dacă-i putem spune aşa, nu există în tratatele care stau la temelia Uniunii Europene şi zonei euro, nu există în legislaţia europeană. Sunt ape necunoscute, iar necunoscutul, în economie şi finanţe, are prostul obicei să blocheze banii şi să genereze panică, aşa cum s-a întâmplat în 2008, după falimentul surpriză al gigantului bancar american Lehman Brothers.

Criza financiară globală din 2008 a împins România la acorduri succesive cu FMI, pe care încă le plătim, la tăierea salariilor şi pensiilor, creşterea datoriei de stat şi blocarea investiţiilor publice în condiţiile în care infrastructura era oricum la pământ. Legăturile băncii Lehman Brothers cu România erau ca şi inexistente, astfel că am resimţit doar efectele secundare, la mâna a doua, ale crizei de atunci. O felie de 13% din activele sistemului bancar românesc este controlată de capital grecesc, avem companii greceşti care funcţionează în România, cu angajaţi, producţie, profituri şi taxe plătite, şi suntem înconjuraţi de ţări care au de asemenea legături economice puternice cu Grecia. Unde mai pui că o bună parte din economia românească funcţionează în euro – preţurile facturilor telefonice ale fiecărui român, spre exemplu, sunt calculate în moneda europeană – o monedă cu care nu ştim ce se va întâmpla în cazul temutului Grexit. Pe lângă toate acestea, România s-a poziţionat ferm pe drumul spre euro. Oare ştim în ce ne băgăm? Oare ne vor mai primi, dacă Grecia pică?

Grecii au retras din bănci, doar în ultimele trei zile, aproximativ 2 miliarde de euro. Retragerile s-au triplat după ce, duminică, negocierile dintre guvernul Tsipras şi creditorii străini au intrat în impas, au declarat joi pentru Reuters surse bancare. Cele 2 miliarde de euro retrase din depozite de luni până joi reprezintă aproximativ 1,5% din totalul depozitelor populaţiei şi firmelor constituite la băncile din Grecia potrivit datelor de la sfârşitul lunii aprilie.

Datele băncii centrale de la Atena arată că retragerile de depozite din bănci au totalizat aproximativ 30 de miliarde de euro în perioada octombrie 2014 – aprilie 2015.

Cine e de vină?

Pe scurt – toată lumea. UE nu ar fi trebuit să primească o Grecie nepregătită în zona euro în 2001. Guvernele care s-au succedat de atunci la Atena nu ar fi trebuit să facă din stat şi din datoria guvernamentală vehicule de cumpărat electoratul, să împrumute şi să se înhame la cheltuieli colosale în anii de boom, să cosmetizeze statisticile economice ca să rămână pe linia de plutire şi să se poată împrumuta în continuare. După izbucnirea crizei la sfârşitul anului 2009, Grecia s-ar putea face vinovată că a ales să nu urmeze exemplul celorlalte ţări din zona euro (Irlanda, Portugalia, Cipru) care au fost de asemenea nevoite să încheie acorduri de finanţare externă, dar au folosit acest moment dificil drept oportunitate pentru reforme structurale profunde în economie.

De cealaltă parte, creditorii din zona euro poartă vina pentru consecinţele dezastruoase ale măsurilor de austeritate impuse în Grecia, care au contribuit la prăbuşirea Produsului Intern Brut al ţării cu 25% în ultimii cinci ani, pentru împovărarea cu datorii enorme a unui stat aflat în criză de leadership şi cu economia în pioneze, pentru ignorarea factorului uman fără a anticipa că, odată ajunşi la saturaţie, grecii vor căuta alternative radicale la partidele clasice, propulsând astfel stânga radicală Syriza la putere. A urmat o guvernare neprietenoasă cu partenerii externi, liderii Syriza, în frunte cu premierul Alexis Tsipras, alienându-şi potenţialii aliaţi în negocierile cu Europa şi erodând încrederea deja şubredă a creditorilor externi în şansa Greciei.

Grecia încearcă în aceste zile să obţină ultima tranşă, de 7,2 miliarde de euro, din programul de finanţare externă de 245 miliarde de euro convenit cu UE, BCE şi FMI, care va expira la 30 iunie. Fără aceşti bani, este puţin probabil ca guvernul de la Atena să poată plăti tranşa de 1,6 miliarde de euro către FMI care are scadenţa chiar în ultima zi a lunii. Directorul general al Fondului, Christine Lagarde, a avertizat că nu va acorda Greciei nicio perioadă de graţie, astfel că ţara va fi în default pe 1 iulie dacă nu virează banii.

Banca centrală a Greciei a lansat miercuri un avertisment sumbru, preconizând că intrarea în default ar putea declanşa expulzarea ţării din zona euro sau chiar din Uniunea Europeană.

Tsipras a declarat într-un interviu publicat astăzi în cotidianul austriac Kurier că o ieşire a Greciei din euro (Grexit) va însemna ‘începutul sfârşitului zonei euro’, a estimat prim-ministrul grec, Alexis Tsipras, într-un interviu publicat vineri de cotidianul austriac Kurier, înaintea summitului extraordinar convocat pentru luni la Bruxelles.

‘Celebrul Grexit nu poate fi o opţiune, nici pentru greci, nici pentru Uniunea Europeană; ar fi un proces ireversibil, ar fi începutul sfârşitului zonei euro’, a declarat Tsipras, în acest interviu prezentat drept ‘exclusiv’, potrivit AFP.

Preşedintele Eurogrup, Jeroen Dijsselbloem, ministru de Finanţe al Olandei, a declarat după discuţiile de joi că mai este timp pentru un acord privind situaţia Greciei înainte de sfârşitul lunii. Acelaşi lucru l-a spus în cursul zilei de joi şi Angela Merkel, cancelarul Germaniei, care a punctat însă că nu va exista un acord fără concesii din partea Atenei.

Oficialul olandez a admis că negocierile nu au înregistrat progrese în timpul celor patru ore de discuţii de joi, descriind propunerile cu care a venit Grecia drept „prea puţine măsuri considerate credibile”.

Liderii europeni aşteaptă noi propuneri de la Grecia în următoarele zile.

Ziua judecăţii se conturează a fi 20 iulie, când Grecia trebuie să plătească 3,5 miliarde de euro către Banca Centrală Europeană. Un default pe datoria către BCE va determina cu siguranţă instituţia de la Frankfurt să sisteze colaborarea cu băncile greceşti şi cu Grecia, echivalentul unui cartonaş roşu care ar forţa ţara afară din euro.